Domnilor și doamnelor, nu vă mai pișați în piscină!

Acum mă găsesc pentru câteva zile într-o stațiune din sudul Turciei, lăudată în reclame și recomandată de amici, cu intenția de a o scoate pe cea mică din Sângeru. Efortul n-a fost puțin, dar n-am avut încotro. Eu mai fusesem aici câte un sfert de zi (o dată, chiar trei zile) însoțind ziaristic niște somități politice de la București. În aeroportul din Antalya, tot așteptând lângă o bandă care rula goală, fără bagajele care se rătăciseră pe undeva, am mers ca omul și ca oama la o toaletă din sala de venire și plecări. Două uși alăturate înfățișau o nedreptate anatomică. Cea a femeilor, fiindcă tocmai aterizaseră la distanțe de câteva minute patru avioane, unul românesc de la București (mai sosea peste o oră un charter turistic de la Iași), două rusești și unul din Germania, și toate deșertaseră o mulțime agitată de părinți, copii și trebuințe, cea a femeilor, zic, se prelungea zeci de metri în forma unei cozi chinuite, cu chipuri așteptând greu să le vină rândul. La bărbați, trei inși înăuntru, aliniați la țucalele de pe perete, care au terminat iute ce aveau de făcut și au ieșit, ca și mine de altfel. Iată, zic, unde se simte, grotesc aproape, nedreptatea. Bietele femei, aliniate multicolor, executau o mult mai complicată rețetă de dezbrăcări, așezări de scaun, îndreptat ținuta după o mișcare cu mototoliri de stofe și mătăsuri. Mă rog, subiectul mi-a rămas în minte pentru o posibilă abordare a discriminării venite de la Cel de Sus, misogin și cusurgiu cu Eva.
Hotelul la care am ajuns într-un final e, ca toate de aici, de cinci stele (turcii pun inscripția asta oriunde), dar înghesuie în el câteva mii de persoane în niște bloace insipide. Se mănâncă mult, prost, doar în regim all inclusive, peste tot, la parter, la etaj, în parc. Peste tot sfârâie ceva, peste tot e de băgat în burtă mâncare, cam aceeași, și băutură care-i bucură deopotrivă pe ruși și români. Am dat și eu de un vin sec negru excelent cu care mă întovărășesc de câteva ori pe zi, livrarea venind la pahar. Dar să mă întorc la subiectul, minor va zice nesperatul meu cititor, cu care am început – piscina. Aici, tot puhoiul ăsta de refugiați turistic se bălăcește, cât e ziua de septembrie de lungă, în piscină. În piscine, că-s trei. Marea e alături, caldă, sărată, dar pietroasă pe mal și abruptă înăuntru. N-apuci să faci doi pași că apa trece peste tine. Plaja e aproape pustie. O doamnă, care nu atinge vecinătatea udă, citește pe un șezlong, iar doi bătrânei joacă table mai încolo. Lumea, toată, nemți, ruși, români, polonezi, atrasă de mirajul de reclamă al acestei pustietăți (dacă ieși din tabăra de refugiați a hotelului, dai de câmp și mărăcini) e aici, la bazine. Noi ne-am așternut lângă unul care are alături varianta pentru copii. Cât stau tolănit, analizez figuri, cupluri. Nemții, mari toți, bărbați și femei, întrecuți corporal doar de câteva rusoaice, beau bere. Rușii atacă tăriile. Femeile ciupesc și ele din pahare care, sub deghizamentul sucurilor, pitesc și ceva alcoolic. Circulă platouri cu pateuri și dulciuri. La câțiva pași de locul unde șed e o alee care duce spre necesarele toalete. Nu e coadă ca la aeroport. Nici măcar la femei. E chiar pustiu. De ce oare? La noi e o vorbă – bei o bere și te piși trei. Ăștia nu se ușurează deloc și sunt sute de oameni la un bazin, poate mai mulți? Rar trece câte un turist spre locul în care și regele rămâne singur. Devin curios și dau înconjur stabilimentului de băi. Nu sunt decât aceste amenajări identificate pentru trebuința ușurării. Nu cumva?! Ba, da! Și ăștia, ruși, nemți, turci (că sunt și câteva familii de turci), fac pipi în bazin. Am pus ochii pe niște familii băutoare. N-au mers, o zi, niciodată la toaletă, în schimb au coborât periodic în piscină. O doamnă grasă rău coboară în bazinul pentru copii. E în fuste largi, pe care nu le leapădă la plajă și intră în apă de mână cu soțul, care face o muncă de responsabilități. Amândoi se opresc de mână, iar femeia, cu ochii umezi, execută o presupunere. Presupunerea devine certitudine când bag sama că pe masa lor cât un taburet sunt înghesuite ape, sucuri. Dumnezeule, nu se poate! Ceea ce mi se părea accident e consacrarea unui obicei porcesc.
Aș pleca și de aici, dar nu mai am unde și am plătit. Cea mică vrea să învețe să înoate în bazin. I-am explicat de ce ar trebui să mergem doar la mare. Nu vrea. Apa o trage la adâncime și apoi nu crede că poate face cineva pipi în apă. Ea merge, când are o trebuință, la closetul care-i mai mereu pustiu.
E trist, doamnelor și domnilor. Facem în piscină ce facem în general cu viața noastră. Numai că în piscină omul se rezumă să facă doar pipi. O face știind că și el va înota în urina lui și a altora. O face pitit, nu cum face bebelușul ăla din Bruxelles, care țârâie la vedere din puța lui de bronz, într-un angrenaj statuar devenit faimos. E mai lesne să fim scârboși. Turcii nu se grăbesc nici ei să schimbe apa. E mai comod s-o îndese cu clor. Miroși a clor și după ce te săpunești de câteva ori în cameră.
Da, peste tot, de cinci stele sau de o stea, lumea pare la fel. Mai jos, în Siria, uruie de ieri escadrile franceze. Hollande a dat ordin de luptă. Avioanele lui, alături de ale americanilor și rușilor, pișă bombe. Peste jihadiști. Numai că din cer nu prea deosebești jihadiștii de copiii unei grădinițe. Unii dintre ei, care apucă, fug în Europa sau în Egipt. Mulți au pierit în mare. Marea Mediterană e poreclită de câțiva ani cimitirul refugiaților. Eu, fugind de o tragedie, spre a oferi copilului meu bucuria câtorva zile de plajă și înot, constat că lumea-i o PIȘcină mare, de la un capăt la celălalt, în care înotăm cum putem și murim câte puțin fiecare.
E strâmbă lumea, pângărește omul tot ce atinge, își face zob planeta cea cândva albastră, își îndeasă cu toxine viața și mediul? Da. De unde ți-ai dat seama? De la un bazin de înot.