În recentul număr al revistei „Curtea de la Argeș” (nr. 11, noiembrie 2025 – textul l-am citit în 2024 și în „Vâlcea literară”), Mihai Mustățea readuce în discuție „Doina” lui Eminescu. Ne-a plăcut Păunescu, nu ne-a plăcut, versurile ce-i sunt așezate ca motto prefațează fericit articolul: „Doina lui colindă țara, / de la Nistru pân’la Tisa / Doina lui, înlăcrimată / urmărită, interzisă”. „Doina” ar continua să fie „urmărită, interzisă” ca suprem argument al xenofobiei lui Eminescu și, fiind în cauză poetul național, ar atesta xenofobia nației (apropo: atrag respectuos atenția că, în greacă, xenos nu înseamnă ură, ci… frică – ura poate fi culpabilă, frica, nicidecum!).
Acuza de xenofobie este convingător desființată de autorul gazetei argeșene, care, între altele, comentează două situații în care „Doina” a fost hingherită (urât termen, da-l cred la locul lui) până și-n vremile noastre. Cele două împrejurări invocate, ieșene amândouă, se încadrează în istoria recentă a României, dar sunt, totuși, prea vechi (una datează din 1957, cealaltă din 1977) spre a putea susține răspicat că „exegeți de modă nouă aruncă anatema” asupra „Doinei”. Direct și deschis, nu se aruncă nici o anatemă. Într-un fel, chiar dimpotrivă! „Doina” a ajuns, în sfârșit, în manualele școlare, nu-i mai întâmpină nimeni nici o opreliște – faptul că o recită cu școlăresc extaz „suveranist” Șoșoacă la tv (cică, în „varianta Mihai Neamțu” – n-am văzut în viața mea o lectură mai stupidă și mai jenantă!) ascunde o tentativă de gonflare tezistă cu scopul aducerii ilicite a „Doinei” într-un teritoriu exacerbat politic și aflat alături de rostul ei cel adevărat. Îngrijorările lui M. Mustățea sunt, cred, mult exagerate: „S-a făcut închisoare pentru Doina lui Eminescu în vremuri nu prea îndepărtate și, cum merg lucrurile pe la noi, s-ar putea să se facă iarăși.” Ei, nici chiar așa!
Da-i deplin necesar să nu lăsăm istoria recentă în adormire inertă: prea multe s-au uitat, prea multe nu se știu, prea puțin interes observ că arată tânăra generație pentru aflarea avatarurilor bunicilor în comunism.
Primul dintre indiciile apropo de „Doina”: în aprilie 1957, doi șefi de promoție ieșeni, Alexandru Zub (viitor academician) și Aurelian Popescu, dimpreună cu mai tinerii colegi Mihalache Brudiu și Dumitru Văcariu, au primit, după lungi tratative, aprobarea să organizeze sărbătorirea celor 500 de ani trecuți de la înscăunarea lui Ștefan cel Mare pe tronul Moldovei. Atunci, la Putna, s-a recitat pentru prima oară în public după 1944 și „Doina”. Urmarea: starețul a fost alungat din mănăstire, cei doi șefi de promoție, Zub și Popescu, au primit zece ani de închisoare, iar studenții, câte opt!
Al doilea moment evocat de revista argeșeană s-a petrecut după două decenii și am fost cumva implicat: cartea Geneza interioară a poeziei lui Eminescu, datorată francezului Alain Guillermou, a apărut la Junimea în 1977. În 1978, la Festivalul internațional de poezie Mihai Eminescu, la care a participat toată floarea poeziei române, am reușit să-l aduc la Iași pe Alain Guillermou, aflat la prima sa călătorie într-o țară din „lagărul socialist”. N-a fost ușor! Editura n-avea dreptul să invite autori străini, mai ales din occident, și totul se rezolva – când, rar, se rezolva! – cu aprobarea Ministerul Culturii (CCES), cu avizul Uniunii Scriitorilor. Nu mai evoc dificilul și încurcatul parcurs al demersului „Junimii”, și trec direct la seara în care, pe peronul gării Iași, așteptam sosirea oaspetelui din Paris. Guillermou (avea să moară zece ani mai târziu) era un lingvist cunoscut și apreciat, profesor la Institutul Francez de Limbi și Civilizații Orientale. Bun cunoscător al românei, pe care o învățat-o de unul singur, a tradus din Eliade (Pe strada Mântuleasa, 1968), a publicat un prim „Manual de limbă română” în Hexagon (1953). A fost în mod deosebit interesat de opera eminesciană, cartea tradusă la „Junimea” apăruse în Franța încă în anii ’60… Trenul de la București sosea spre seară.
Iată-l pe Alain pe peron, pare-se cumva mirat că a coborât într-o gară mai onorabilă decât se aștepta. Îl conduc la mașină (pe atunci, Editura avea o „Warszawa” deloc aspectuoasă, era și ornată pe podea cu capete de sfoară rămase de la pachetele aduse din tipografie…) și fac greșeala să-i înmânez cartea. Ca orice autor ce-și vede prima oară opera tipărită, la început s-a bucurat și părea realmente emoționat. A început s-o frunzărească. La un moment dat, revine la începutul cărții, apoi la sumar. Și iar răsfoiește, din ce în ce mai precipitat. Îmi aruncă o încruntată privire întrebătoare: Doina? Textul respectiv fusese tăiate de cenzură! Știam că asta se va întâmpla, trimisesem cartea la „foruri” mizând pe eventualul dezgheț ce mai adia în momentele aniversare (se împlinea un veac de la Războiul de independență), dar fără succes. Cum să-i explic lui Guillermou că-n România este tăiat parte din textul dedicat autorului cu numele aflat pe cea mai mare bancnotă a țării? „Ce-i asta? În viața mea nu mi-a tăiat nimeni un rând!” Își înhață trenciul și servieta, după care coboară ofuscat din mașină. Oaspetele declară că, imediat, se întoarce la București. Când e primul tren? L-am mințit: nu-i nici unul până mâine. „Nu se poate, găsesc ceva, hai înapoi la gară! Dar mai întâi vreau să telefonez la Ambasadă.” De unde telefon? Mobile nu erau, pe atunci, de la cele publice nu se puteau face convorbiri interurbane. „Atunci, până la trenul viitor, rămân în sala de așteptare. Există așa ceva?” Descurcă-te! La peron tocmai intrase zăngănind trenul cu vagoane sovietice București-Moscova; a cercetat pare-se cu îngrijorare literele de pe vagoanele rusești. Era seară, cu un spectaculos apus ce incendia cerul. I-l arăt și am inspirația să-i spun că, după dealurile din preajmă începe marele URSS. .„Cum? Acolo? Așa de aproape? Incredibil!” Greu de știut ce resorturi s-au activat, poate cine știe ce spaime, dar nu mai părea atât de mâniat pe „Junimea” și nici hotărât să se întoarcă imediat; totuși, se instalează în sala de așteptare, unde sforăiau feluriți călători amărâți și cotcodăceau niște găini din papornițe. Eram oarecum amic cu șeful gării, căruia îi explic situația și-mi oferă, șovăitor, accesul la un telefon CFR, de unde, fără îndoială, niciodată n-a fost apelată vreo ambasadă. Era destul de târziu, totuși, până la urmă, a răspuns cineva la capătul firului (nu chiar ambasadorul, cum scrie în revista din Argeș). Guillermou uită de „Doina” și nu face altceva decât să verifice informația ce i-am dat-o cu privire la imediata vecinătate a URSS, pentru el terifiantă. I se răspunde afirmativ. Profit de moment și-i spun că, în România, Doina nu se putea recita în deplină libertate decât… la pușcărie. În sfârșit, a înțeles cea ce era de înțeles și-l conduc la hotel. A doua zi, în sala Teatrului Național, la Festivalul de poezie, a rostit (în română) cel mai aplaudat discurs.
