Doi români, tată și fiu, pleacă marți într-o călătorie de 80 de zile și 17.000 de kilometri spre Asia, pe două motociclete vechi de zece ani și cu doar 3.000 de euro în buzunare, ei urmând să străbată nu mai puțin de 12 țări.
Valeriu și Theodor Pană vor traversa Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Georgia, Turcia și Bulgaria.
Zece dintre țările prin care vor trece cei doi au făcut parte din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Vali și Theo nu cunosc limba rusă, ci doar germana și engleza, însă, pentru a se înțelege cu localnicii, se bazează, optimiști, pe un ghid de conversație româno-rus editat în 1957.
Vali (Valeriu Pană), 62 de ani, se recomandă „fotograf liber” în București din 2007. Din 1991, a fost fotoreporter la ziarul „Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien” al comunității germane din România. Până în 1991 a reparat avioane de pasageri și utilitare, mari și mici, în specialitatea instalații electrice.
Merge pe motocicletă din 2006 și a parcurs, până acum, aproximativ 60.000 de kilometri. Este pasionat de ciclism, drumeție montană și fotografie.
Theo (Theodor Pană), 25 de ani, este din 2011 director de proiect în cadrul unei companii care construiește parcuri fotovoltaice. Înainte, a colaborat timp de trei ani ca fotoreporter.
Merge cu motocicleta de un an, timp în care a făcut aproximativ 12.000 de kilometri. Este pasionat de fotografie, fotojurnalism, snowboarding, ciclism, motociclism, călătorii și aventură.
„Niciodată, niciunul, nici el, nici eu, nu am fost atât de departe și n-am părăsit Europa, nici nu am fost plecați atât de mult”, recunoaște fiul.
40 de kilograme de bagaje
În cifre, călătoria lor poate fi rezumată astfel: doi români, două motociclete de 10 ani vechime, 17.000 de kilometri de parcurs, 80 de zile, 1.400 de litri benzină, respectiv 120 de „plinuri” pentru ambele motociclete, 20 de kilograme de bagaje fiecare, 3.000 de euro bani de cheltuit, din care echivalentul a aproximativ 1.200 de dolari vor „merge” pe benzină.
„Benzina în țările foste sovietice este destul de ieftină, maximum un dolar. În total, aproximativ 1.200 de dolari”, calculează rapid Vali, completat de fiul său, care remarcă faptul că, în această călătorie, vor fi „cei mai buni prieteni ai benzinăriilor”.
Vali spune că ar fi vrut să plece la drum cu 4.000 de euro, ca să nu aibă niciun fel de stres financiar, dar, până la urmă, suma totală nu va depăși 3.000 de euro. Cu toate acestea, este optimist: „În general, se trăiește cu bani puțini acolo. Mai dai o amendă, un radar, într-o seară n-ai găsit un hotel mai ieftin…”.
Tatăl e mulțumit că pregătirea motocicletelor, înlocuirea anumitor piese și cumpărarea de piese de rezervă a costat mai puțin decât anticipase – în total 1.000 de euro, la care s-au adăugat 600 de euro pentru cumpărarea cutiilor de aluminiu pentru cărat bagajele.
Tot tatăl știe să facă motocicleta bucăți și să o refacă fără să rămână niciun șurub nepus la locul lui. Iar asta le dă încredere amândurora.
„Eu nu rezolv motocicleta decât dacă nu am piesa care trebuie să fie schimbată și să nu se întâmple ceva în motor. Dacă se întâmplă ceva acolo, gata, se termină totul. Dar este greu de presupus că în motor s-ar putea întâmpla ceva. Sunt motoare extrem de performante”, afirmă seniorul.
Vreo sponsorizare? „Nu. Oamenii fac afaceri, nu fac pomană. Ei sunt reținuți. BMW are oameni care au făcut sute de mii de kilometri cu motociclete produse de ei. Este un motociclist care are aproape milionul de kilometri. O tânără a mers în Alaska singură, pe timp de iarnă, a realizat prima traversare, cu un costum cu sisteme de încălzire, a făcut sute de mii de kilometri”, răspunde tatăl.
Vizele costă, în medie, 50 de dolari fiecare, pentru Rusia, Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, adică 700 de dolari împreună. Cei doi pornesc la drum fără să aibă vize pentru trei dintre țările pe care vor să le străbată – Uzbekistan, Turkmenistan și Tadjikistan -, pe care, însă, speră să le obțină în timpul călătoriei, pe traseu.
Drumul pe care nu te poți întoarce
„Problema e că pe drumul acesta nu te mai poți întoarce. Nu mai ai cum. Dacă ai trecut de Rusia, pa, nu te mai întorci, pentru că viza ta este «o intrare – o ieșire». Dacă vrei să te întorci, că ai pățit ceva pe drum, nu te poți întoarce. Dacă eu am intrat în Kazahstan, nu mă mai pot întoarce, pentru că viza mea nu îmi permite. Mă duc la rus, la frontieră, și îmi spune «Înainte! Înapoi, nu!». Dacă ajung în Kazahstan – și am de făcut 2.000 de kilometri prin Kazahstan, până ajung la Alma Ata -, am făcut 1.000 de kilometri. Sunt într-un sat nenorocit, în deșert, și trebuie să mă întorc. Unde mă duc? Ambasada este la încă o mie de kilometri înainte. Numai când te gândești la chestiile astea nu îți mai vine să pleci. Asta te deprimă. În oricare din țările astea, nu te poți duce înapoi. Te legi de ghidon și mergi, frate, numai înainte…”, face haz de necaz Valeriu Pană.
Din capul locului, cei doi călători știu că nu au toate vizele. Și totuși, pleacă la drum.
„Noi plecăm acum și nu avem viza de Turkmenistan. Plecăm, că nu o să stăm. Ajungi în Uzbekistan. De aici până în Uzbekistan sunt șapte-opt mii de kilometri și în Uzbekistan îți spune «Îmi pare rău, nu se poate…». Ce fac? Unde mă duc? În Iran nu ai cum să ajungi, în Afganistan la fel, înapoi nu poți să o iei, unde te duci? Banii se termină, ce fac? Expiră viza, iei amendă. Ăsta e sistemul. Asta este ceva ce pune capac la tot ce ți se poate întâmpla”, adaugă el.
Vali mai spune că vizele sunt „cel mai mare stres și cea mai mare nebunie”. E nedumerit de ce autoritățile, pentru a le acorda viza, vor să știe exact data în care vor ajunge într-o anumită țară.
„Te pune să îi spui de la București când o să ajungi tu în Azerbaidjan. Am de făcut 10.000 de kilometri până acolo, cum pot eu să îți spun eu ție în ce zi intru în Azerbaijan? Dacă ți se sparge motorul, nu mai poți să mergi. Dar, așa cum au mers și alții, o să mergem și noi. O să vedem. O să fie o experiență interesantă”, comentează el.
„La anul o să mergem în Franța, că putem să ne întoarcem”, adaugă el, în glumă.
Printre haine, un volum de Eminescu
Ce-și vor pune în bagaje? Puține haine, echipament de camping – cort, sac de dormit, arzător, tacâmuri, farfurie, bol și cană metalice, frânghie de întins rufe -, piese de schimb și scule pentru motociclete, aparatură multimedia (tabletă Ipad, cameră GoPro, alte două camere, laptop).
„Fiecare vom avea câte un aparat de fotografiat, laptop în care vom descărca imaginile, o cameră video GoPro, care se poate monta pe cască sau pe motocicletă, un telefon mobil smartphone și un telefon mic, simplu, căruia să îi țină bateria.(…) Vom folosi laptopul pentru a comunica cu cei de acasă, pentru că tarifele de roaming sunt exorbitante, vom încerca ori de câte ori se poate și o să avem timp să actualizăm site-ul”, detaliază Theodor.
Pentru orientare vor folosi, în principal, hărți tipărite, un atlas rutier pentru Asia și busola, dar vor avea și un GPS. „Harta și busola vor fi de bază și un GPS, care să vedem cât de eficient va fi având în vedere că nu este actualizat la ultimele versiuni de programe de călătorie. Eu personal nu țin să merg după GPS, acela ar fi bun în oraș, ca să ieși mai repede. Dacă ai pus-o pe șosea, te duci și fără GPS”, arată, încrezător, Vali.
Tatăl ia în calcul să pună în bagaje și un barometru, dar nu își permit unul profesional.
„Un barometru ar fi fost bun și, până la urmă, cred că o să iau unul, care este un barometru digital de pus în cameră, e foarte ieftin. Cele specializate sunt foarte scumpe”, spune el.
Cei doi vor avea și ceva muzică pe tableta Ipad. „Te-a enervat un dobitoc acolo, te duci la un colț de stradă și asculți un cântec, muzică românească sau simfonică…”, spune tot Vali. Nu va asculta, însă, muzică la căști în timpul mersului pe motocicletă: „Îmi place să mă concentrez pe mers, nu pe muzică. Nu folosesc nici măcar ochelari de soare, pentru că îmi strică culoarea”.
Și fiul său recunoaște că îi place sunetul vântului vâjâind în cască.
Tatăl spune că va lua cu el, în bagaj, și un volum de poezii ale lui Eminescu. „O cărticică, un volum de poezie o să iau cu mine. Pentru că poezia e concentrată. O cărticică de poezii de Eminescu. Îți trebuie un suport. Nu îți știi limitele, nu ți le cunoști”, arată seniorul.
Fiul, Theodor Pană, trece și el în revistă echipamentul: cască, pantaloni, geacă și o pereche de bocanci speciali pentru motocicletă, fără alte protecții. Vor avea de înfruntat astfel îmbrăcați temperaturi care pot să ajungă la 45 de grade.
„Dacă te oprești, transpiri pe loc. Noi nu suntem poate cei mai ortodocși motocicliști. Ne place să mai mergem și în tricou cu mânecă scurtă. Eu am să-mi las o pereche de pantaloni scurți la vedere și, unde e de stat jumătate de oră, dau jos pantalonii de motocicletă jos. Căldura e cea care te chinuie, dar nu e un pericol dacă ești sănătos”, adaugă tatăl.
În timpul călătoriei, temperatura minimă ar putea scădea spre 0 grade la trei-patru de metri, va putea și să ningă.
În bagaje mai au medicamente pentru înțepături de insecte, dureri de cap și de dinți, stomac, antidepresive, pansamente mai mari pentru julituri, vitamine și fortifiante. Au vrut să ia cu ei vaccin antirabic și antitetanos, dar nu au găsit în farmacii.
Nu își fac mari probleme ce vor mânca pe drum. „Fructe, multe fructe, pepeni, pâine goală, conserve de carne, carne de oaie, ciuperci, iarbă…”, spune, râzând, Vali.
Proviziile ce pot fi cărate, adaugă tatăl, ajung pentru câteva zile. „Mâncare putem să cărăm cu noi pentru trei-patru zile, nu e nicio problemă. Mai iei o conservă cu carne, niște biscuiți, fructe, vitamine…Sătul s-ar putea să nu fii sau să mănânci ce ți-ai dori”, mai spune el.
De la orizont vine și mirosul mâncării tradiționale. „Să vedem cum va fi. O fi cu kebab, cu pastrame, habar n-am. Carne de vită, carne de oaie…”, răspunde Vali, parcă simțind deja aromele.
Fiul nu pare la fel de încântat auzind despre carnea de oaie și completează scurt: „Tot ce știu este că la Bișkek, în Kîrgîzstan, e un Mc Donald’s…”.
Au aflat de la un român care a lucrat în Tadjikistan că acolo mâncarea e foarte bună, dar…grasă. „Ăia tot ce fac prăjesc și fierb în ulei, totul e gras, inclusiv pizza”, precizează Theo.
Motivele de îngrijorare nu țin însă nicidecum de mâncare.
„Călătoria se termină doar când ajungi acasă. Se întâmplă lucruri la care nici nu te aștepți. Cea mai sensibilă componentă a întregului program este omul și, la un moment dat, nu te mai țin nervii. La un moment dat, avem în Rusia de mers câte 500 de kilometri pe zi, pentru că avem viză doar pentru cinci zile, unde nici nu sunt panouri, nu sunt semnalizări, sunt în limba lor. Nu ești în Austria, unde fiecare colț de stradă e marcat. Problema e că poate să plouă, să fie frig, poți să ai probleme, în prima zi, probleme la vama de intrare în Rusia, poate să te oprească Poliția, să ai șicane, să ai probleme pe drum”, își arată îngrijorarea Pană senior.
În Rusia, prin care trebuie să străbată aproximativ 2.380 de kilometri, vor avea de parcurs, într-o singură zi, o etapă de 594 de kilometri. Se vor trezi la 5.30 de dimineață și vor opri motoarele seara.
„Mai bine te ții de un traseu, chiar prost făcut, decât să improvizezi”
Tatăl și fiul se vor întoarce în țară după 70-80 de zile, spre sfârșitul lunii septembrie.
Pe site-ul dedicat de Vali și Theo acestei călătorii, www.tworidepamir.ro, cei doi scriu că vor să parcurgă „teritorii puțin frecventate de turismul de agrement, orientat pe odihnă și servicii ireproșabile”, și să descopere „o lume puțin cunoscută, îndepărtată și închisă, exotică și atrăgătoare prin însăși natura ei, cu care foarte rar se intră în contact direct, și atunci, superficial”.
Vali mai spune că această călătorie va fi făcută în special pentru a vedea locuri și oameni. „Eu nu sunt foarte interesat de chestii istorice, de moschei. Sunt frumoase și acelea, sunt interesante, sunt valoroase. Eu o fac pentru peisaj, pentru oameni, modul de viață actual, nu ce au făcut acum trei mii de ani la Samarkand…”, explică el.
Cei doi români ieși din țară pe la punctul de frontieră de la Galați și vor străbate 42 de kilometri prin Republica Moldova, trecând prin localitatea Vulcănești.
Traseul include apoi Ucraina (Odessa), pe conturul Mării Negre.
„Vom trece granița spre Rusia, lângă Rostov pe Don, primul oraș mare din Rusia, către Volga, de unde începem să mergem către nord, spre Delta Volgăi. Aici sunt crescătorii de pești, stațiuni. Urmează să mergem către Samara, Ufa, Celiabinsk, ultimul oraș mare din Rusia”, rezumă Theo, în două fraze, un drum de aproape 2.500 de kilometri.
Despre peisajul din Rusia, tatăl spune că e „relativ plăcut, frumos, suportabil”.
Urmează coborârea spre Kazahstan și întâlnirea cu orașul Astana, apoi, tot către sud, cu Alma Ata.
„În Kazahstan se intră în deșert, nu dune, ca în Sahara. E o vegetație pitică, dar deșert. Există și nisip, dar nu ca în Sahara. În zona lacului Balkash, încep să apară munți, Altai, înspre China. Iar în continuare vor fi munți din ce în ce mai înalți. Primii munți care apar aici sunt Tian Șan, masivul acesta care se întinde între Kazahstan și Kîrgîzstan”, descrie tatăl peisajul din Kazahstan, cu vechea lui pasiune pentru munți în fiecare frază.
Mai știe că în Kazahstan, la Karaganda, au fost deportați foarte mulți oameni din est și prizonieri de război germani. Acolo există un cimitir imens și o zonă de gropi comune, „câmpuri ale morții pe care trebuie să le vezi”.
Dar Kazahstanul mai are și altă poveste interesantă, mutarea „peste noapte” a capitalei de la Alma Ata la Astana. „Alma s-a dezvoltat necontrolat, devenise un oraș foarte poluat, cu un stil de viață bolnăvicios și au zis că trebuie să se deschidă către occident, să atragă oameni, să fie o țară frumoasă…«Hai să mutăm capitala. Unde o mutăm? O mutăm la Astana». Și din nimic au ridicat capitala”, descrie Theo o „mutare” istorică ce a durat doar 15 ani.
Vali Pană își continuă lecția despre capitala Kazahstanului, precizând că profesori de la Institutul Karlsruhe – cea mai importantă școală de arhitectură din lume -, precum și arhitecți din Danemarca și din Norvegia, au făcut clădiri în noua capitală.
„Ăia mută capitala la fiecare trei ani dacă vor”, remarcă, hâtru, el.
În Kîrgîstan vor trebui să ajungă la Bișkek, pentru a rezolva problema vizei pentru Tadjikistan, pentru că în România nu există consulat.
„Dintre toate țările acestea, Tadjikistanul și Kîrgîzstanul au cea mai dezvoltată infrastructură turistică, sprijiniți și de organizații vest-europene, occidentale, au dezvoltat acest sistem turistic de mici stațiuni – turism cu cai, cu elicopterul, turismul rural. Mergi, stai în iurtă, există multe posibilități de a te caza, de a petrece timp liber, alpinism, rafting…Sunt și cele mai liberale țări din zonă…”, spune el.
Traseul include apoi înconjurarea lacului Issik Kul, pe mai mult de 200 de kilometri, după care vor trece prin Pasul Torugart, chiar la granița cu China.
De la Osh (Kîrgîzstan) începe Autostrada Pamir, (M41), care le va conduce drumul până la Dușanbe, capitala Tadjikistanului.
„Foarte multă lume m-a întrebat: «În Tadjikistan o să ajungi la 4.000 de metri altitudine. Crezi că o să ai probleme cu respirația?». Nu știu, nu cred, sincer. Dacă trage motorul? Trage. Au mai fost și alții pe acolo”, se încurajează Theo.
Tatăl continuă prezentarea itinerariului, pe hartă. „Noi vrem să mergem pe lângă granița cu Afganistan, pentru care trebuie o aprobare specială. Drumul nostru continuă spre nord. Uzbekistan. Acolo e interesant, în afară de Samarkand, Buhara, e un drum mare, care merge pe valea râului Amudaria”, arată el.
Tot tatăl povestește cum Marea Aral a secat în proporție de 60 la sută. „Ea este alimentată de două râuri care vin din masivul Hindukuș, din Pamir și Tian Șan, Amudaria și Sîrdaria….S-au făcut culturi mari de bumbac irigate. Toată apa a fost trasă de irigații și marea a secat până au rămas vapoarele pe nisip”.
De acolo, vor trebui să treacă în Turkmenistan, pentru a ajunge, traversând Marea Caspică, la Baku, capitala Azerbaidjanului. Un drum pe mare de circa 100 de kilometri.
Dacă nu obțin viză pentru Turkmenistan? „Trebuie să ocolim Marea Caspică ori să trecem în Kazahstan….Sunt peste 200 de kilometri pe mare, o zi și o noapte de mers cu vaporul. Pleacă după niște orare pe care nu le știe nimeni. Poți să aștepți acolo cu zilele”, vorbește Vali despre traversarea mării din Kazahstan.
„N-aș ține foarte mult la Turkmenistan, dar noi trebuie să traversăm cu vaporul Marea Caspică din Turkmenistan să ne ducem în Azerbaijan, apoi în Georgia, în Turcia, Bulgaria și România”, adaugă acesta.
În drum ar mai putea să vadă și Gates of Hell din Darvaza, locul unde pământul „arde”. Sunt foste exploatații sovietice de gaze naturale. După ce Uniunea Sovietică a închis exploatările, acolo au rămas cratere din care ies gaze naturale. Rușii au preferat să le aprindă, pentru ca gazul care iese să nu să se acumuleze. Acolo, din anii 70, pământul „arde” continuu.
Din Azerbaidjan, vor merge către Georgia și Turcia, unde nu este nevoie de viză.
„În Turcia, nouă ne-ar plăcea să mergem prin sud, pe la Marea Mediterană, Istanbul, și apoi intrăm pe conturul Mării Negre, pe la Mangalia, Vama Veche, București”, descrie Theo întoarcerea spre casă.
„E mult mai bine să te ții de un traseu, chiar prost făcut, decât să începi să improvizezi pe drum. Avem un program și trebuie să ne ținem de el, pentru că nu am nici 200 de zile la dispoziție și nici 20.000 de euro bani în buzunar”, adaugă Vali.
„Motocicliștii de mare distanță, o specie admirată și respectată”
„Din ce am citit, în Rusia, ar trebui să ne ferim de ospitalitatea extremă a oamenilor, pentru că rușii beau de sting și aproape toată lumea te ia la băut. La fel și în Turkmenistan, unde e un regim politic totalitar și unde Poliția poate să facă aproape tot ce vrea”, răspunde Theo, întrebat despre posibilele „riscuri” de pe traseu.
La rândul său, tatăl știe că, în principiu, oamenii pe care îi vor întâlni în cale sunt extrem de ospitalieri. „Nu există decât impresii excepționale despre țările pe unde o să trecem noi. Există numai relatări despre ospitalitatea extremă din partea populației. A, că i-a mai furat un hoț de buzunare nu știu ce…Oamenii sunt extrem de ospitalieri. Cele mai mari probleme le ai cu controalele de Poliție”, arată el.
Valeriu Pană a umblat mult prin munți, a fost în situații dificile și arată că singurul său stres în această călătorie este relația cu autoritățile, care îi provoacă neliniște. În rest, nimic.
„Am văzut fotografii de pe traseu, sunt oameni ca și aici, orașe care au o viață cosmopolită. În Rusia, la Samara, dacă te duci, zici că ești într-un oraș occidental. La Astana…este un oraș făcut în deșert din nimic”, povestește motociclistul.
De asemenea, el se bazează și pe faptul că „motocicliștii de mare distanță sunt o specie admirată și respectată”. „Atunci când lumea te vede, te înconjoară cu multă simpatie. Ei știu că viața de motociclist e grea, că motocicliștii sunt oameni care își asumă riscuri și greutăți pe care le presupune un drum de o asemenea lungime”, mai arată Vali.
Cât despre teama de rakeți, tatăl este surprins să fie întrebat cu privire la asta și glumește: „S-ar putea să meargă în fața noastră cu motocicleta, să ne facă facă loc”.
Despre respectarea regulilor de circulație: „În general, e haos cam prin toate țările”
„Trebuie să fim foarte conștienți că nu ne permitem să facem mizerii, să depășim, pentru că nu suntem acasă… cădem, ne lovim, se strică motocicleta… Ești foarte departe de casă, posibilitățile de a aduce motocicleta întregă sau ceea ce mai rămâne din ea aici sunt ….Trebuie să ai în vedere că nu trebuie să cazi sau să reduci la minimum riscul de a cădea, să nu bruschezi sau să forțezi motocicleta inutil, care are un bagaj destul de greu”, spune Theo.
În plus, tatăl subliniază că traseul este făcut pe zile, cu etape zilnice, astfel încât să compenseze oboseala care se acumulează. „Există zile de pauză și un număr de zile de mers. Există, după o etapă mai mare, o etapă mai mică. În zonele mai frumoase, în Kîrgîzstan, în Tadjikistan, etapele sunt mai scurte, iar în Kazahstan, etapele sunt mai lungi, mergi sute de kilometri până întâlnești un sat”, explică el.
Cea mai lungă etapă va avea 594 de kilometri, iar cea mai scurtă, 133.
Independent de distanțe, îngrijorările țin de „deprinderile” șoferilor din fostele state sovietice. „În general, e haos cam prin toate țările. Nu prea se respectă treceri de pietoni, viraje, depășiri. E de așteptat. Trebuie să fii foarte atent. Noi trebuie să ne facem foarte vizibili în trafic”, spune Vali Pană.
„Aveam în cap o dorință, dar nimic concret”
Când a apărut ideea acestei călătorii spre răsărit? „Cred că de mai bine de zece ani, nu aveam motocicleta. Am vrut să văd ce ar însemna, ca distanțe și costuri, un drum către răsărit. Și chiar m-am apucat acolo, la laboratorul foto, la Scânteia. Și, când aveam timp, cu harta, cu atlasul lumii, tot făceam drumuri până în India, Nepal. Mă gândeam cam ce-ar însemna să ajung pe acolo, dar nu credeam că o să ajung vreodată. Era un drum de peste 20.000 de kilometri. Eu, în principiu, Himalaya voiam să o văd. Am scris, am pus pe hârtie și mă gândeam că atunci când voi avea mai mulți bani, cu un jaf de mașină de teren, cumpărată cu fratele meu, cu prietenii cu care mai mergeam la munte. Să o reparăm, să o punem pe picioare și să mergem pe acolo să ne plimbăm. Apoi n-am mai făcut nimic”, spune Valeriu Pană.
După ce și-a luat motocicleta, în 2005, iar apoi permisul, în 2006, și-a adus aminte de planurile sale. A apelat, din întâmplare, la Mihai Barbu, fotograf și el, pentru a-l ajuta cu un sfat, pentru că avea probleme cu motocicleta. Habar n-avea că acesta revenise dintr-o călătorie solitară cu motocicleta din Mongolia. I-a citit apoi și cartea de călătorie – „Vând kilometri”.
„Eu aveam în cap o dorință, dar nimic concret. Începusem să mă uit pe hărți, dar așa, în general…Am început să o pun pe hârtie în urmă cu doi ani. Eu voiam spre Himalaya, traseu Turcia-Iran-Pakistan-China și de acolo intră în Kîrgîzstan. Am făcut un traseu pe Karakorum Highway”, explică el.
Inițial, a vrut să plece singur în această călătorie de aproximativ 20.000 de kilometri, anul trecut. Planurile sale au intrat însă pe un drum înfundat, din cauza birocrației și a lipsei de bani. „Când am ajuns la China, s-a rupt filmul. Am fost la ambasadă, am luat legătura cu o agenție de turism din China. Acolo îți trebuie ghid pe toată perioada călătoriei. Trebuie să îți iei permis chinezesc. Toate se fac cu bani. Patru zile de traversat porțiunea de China, cam 600 de kilometri, costau de persoană 2.400 de euro, cu motocicleta mea, cu benzina mea, cu hotelul plătit de mine”.
Așa că a refăcut ruta, prin „Stanuri” (foste republici sovietice a căror denumire se termina în „stan”), pe Autostrada Pamir (Pamir Highway). „În Asia Centrală, toată lumea merge prin Stan-uri. Mulți și-ar dori Karakorum”, mai spune el.
„Nu cred că există un vis mai frumos…”
Vali și Theo pleacă în călătorie pe motociclete de 650 de centimetri cubi, monocilindru, una veche de 10 ani, cealaltă, de nouă. „Motoarele” sunt „încălțate” cu cauciucuri „faimoase și consacrate pentru calitățile lor pentru astfalt și macadam”.
Așa cum anunță cei doi pe www.tworidepamir.ro, drumul pe care îl vor parcurge formează o buclă, având partea superioară, de la vest la est, prin Ucraina și stepa Rusiei, până la Celiabinsk (aproximativ 3.300 de kilometri). De acolo, începe curbura de întoarcere, spre sud, mai întâi prin deșertul din Kazahstan, apoi în vecinătatea munților Altai, spre fosta capitală kazahă Alma Ata (aproximativ 2.000 de kilometri).
De la Alma Ata, drumul va continua spre sud, prin Kîrgîzstan, unde se intră în zona montană înaltă a masivului Tian-Șan și, tot spre sud, până in orașul Osh.
„Kîrgîzstanul are un relief superb, dominat de munți ce ating, la granița cu Tadjikistanul, peste 7.000 de metri, lacuri alpine la peste 3.000 de metri altitudine, defilee, platouri alpine…Trecătorile depășesc ușor 3.000 de metri, ajungând până la 4.655 în pasul Ak-Baital. Spre granița cu China, prin pasul Torugart se face legătura cu un alt drum magnific, Karakorum Highway, care coboară în Pakistan, pe valea Indusului”, notează cei doi, care nu vor merge însă pe acest drum.
Vali și Theo aleg să intre pe M41 – Pamir Highway, care începe, practic, din orașul Osh și care coboară inițial spre sud, adânc în munții Pamir, apoi cotește spre vest, până în capitala Tadjikistanului, Dușanbe, adică aproximativ 1.200 de kilometri.
Potrivit celor doi motocicliști români, aceasta este porțiunea de traseu de maxim interes: „Acoperișul Lumii”, un platou alpin la peste 3.000 de metri, cu pasuri peste 4.000 de metri. Pe o lungime de aproximativ 350 de kilometri, acest drum merge pe valea râului Vakhan, care este granița cu Afganistanul.
„Drumul merge pe această vale, între înălțimile de peste 6.000 de metri ale Pamirului, la nord, și cele de peste 7.000 ale Hindu-Kush, la sud. Nu cred că există un vis mai frumos al unui motociclist off-road decât a se afla aici”, mai scriu ei, pe site-ul ce le va fi, după plecare, jurnal de călătorie.
În capitala Dușanbe, Pamir Highway se termină.
Motocicliștii români își vor continua călătoria intrând în Uzbekhistan, iar frumusețea peisajului alpin lăsat în urmă va fi compensată de vechile orașe Samarkand și Buchara.
Din orașul Ashgabat (Turkmenistan), drumul coboară continuu spre vest-sud vest, până în deșerturile din Turkmenistan.
Apoi, din Turkmenistan, călătorii pe motociclete vor traversa Marea Caspică pe ferryboat și vor ajunge în Azerbaidjan, la Baku.
„De-acolo, nu mai e mult până în Georgia, urmând drumul spre Turcia. O coborâre ușoară spre sud ne duce până în Antalya și de acolo, tot spre nord, până la Marea Neagră, de unde, începe să se vadă Bucureștiul!”, mai scriu ei, anticipând finalul călătoriei.
Pe hârtie, totul merge fără cusur. De marți, însă, cei doi vor trece de la teorie la practică.
„Sperăm să ne simțim bine, să nu pățim nimic, să nu ne îmbolnăvim, să nu ne intre vreun bondar în ochi…”, spune Vali, zâmbind, încuviințat din priviri de fiul său.
Peste 80 de zile, în jurnal ar trebui să scrie că „doi români, tată și fiu, au făcut o călătorie minunată 17.000 de kilometri până în Asia…”.
Eliana Radulescu, eliana@mediafax.ro
