Două falimente. Unul este Mihai Stoichiță. Eșecul său este măturat sub covor cu nonșalanța constatării că locul actual este mai bun decât locul 6, ocupat anul trecut. Dar contribuția sa la depersonalizarea Stelei nu are cum s-o ascundă. Iar eșecul său era unul anunțat, de cum a acceptat propunerea lui Becali. Este exemplul perfect de cum amorul propriu întunecă judecata. Dar judecata lui Mihai Stoichiță era ușor superioară încă de pe vremea când se dădea pe sticlă, în vremea predecesorilor săi. Sfătosului glob-trotter îi venea ușor să spună „ăsta nu e spiritul Stelei”. Analiza jocul, așezarea, tactica. Totul, cu lejeritatea unui campion retras. Pe urmă, a venit propunerea, marea propunere. Iarăși clișeul cu Steaua nu se refuză. Dar Becali da, a spus de curând Hagi. Ce te poate face să crezi că vei reuși tu, acolo unde au eșuat nume săpate mult mai adânc în conștiința suporterilor, ca Hagi sau Lăcătuș? Jucători nu, bani nu, atmosferă potrivnică da, patron sabotor da… Amorul propriu este răspunsul. Excitația care te face să întrevezi șansa ta acolo unde este de fapt doar malaxorul. Stoichiță iese șifonat rău și nu-i va plânge nimeni de milă. Se va consola antrenând pe bani frumoși, pe coclauri. Armeni, panamezi, arabi, oriunde va fi mai bine ca la Steaua. Aici, doar antrenori de casă, gen Pedrazzini, se mai bagă în cârdășie cu nebunul.
Celălalt este Sabău. Pentru eșecul său e nevoie de psiholog. E dezamăgit de suporterii contestatari, dar nu le-a oferit nimic de care să se agațe. Sentimental, am fost mult timp alături de el. Este serios și harnic. Așa era și ca jucător, dar prima calitate era talentul. Un prieten, mare admirator al său, spunea că Sabău ar putea dribla la infinit, dar n-o face pentru că este prea disciplinat tactic. Bună ca utopie, însă ieșirea din tipare desparte jucătorul foarte bun de cel de geniu. Maradona putea foarte bine să respecte indicațiile tactice, că doar nu îi spunea antrenorul „driblează până nu mai poți”! Mai degrabă „fă ce știi”… Revenind la Sabău, la fel s-a dovedit și echipa sa, fără sclipire. N-a avut nici lot de nivelul Clujului, căruia i-a ținut piept un tur întreg, până la plecarea lui Gigel Bucur. Deși a fost o pierdere însemnată, nu avea voie să fie decisivă. Ca un corolar, Timișoara a fost de o înduioșătoare fragilitate psihică. Dacă marca repede, se dezlănțuia și dădea puhoi de goluri. Altminteri, asistam la o „încâlceală în spirală”! Sabău n-a reușit să-și motiveze just jucătorii în momentele cheie. Echipa n-avea voie să piardă acasă cu Steaua, în tur, nici cu Vaslui sau Mediaș, și nici să se împiedice de Inter Curtea de Argeș. Toate, momente favorabile care ar fi contat enorm pentru parcursul ulterior. Iar lamentările lui Iancu la adresa arbitrilor sunt exagerate. Să nu uităm că, doar cu punctele câștigate pe teren, Timișoara n-ar fi fost acum sigură nici de locul în UEFA. Nu e admisibil ca singura diferență față de Pandurii să fie șutul acela fantomă! Cu câțiva milimetri mai sus ar fi fost bară plină și atunci ghinionul ar fi devenit scuză. Poate cu un lot mai valoros, cu personalități în teren (nu Contra, deseori autodistructiv), Sabău ar fi răzbit. Există mereu o dată viitoare.
