Documente

Cercetătorii de la Chișinău încep să dea la iveală realități crunte, de decenii ascunse sub obroc; vom răsfoi, în rubricile viitoare, câteva dintre aceste extrem de interesante culegeri de documente. În avant-premieră, îl însoțim pe ziaristul Boris Belenki, care, mai demult, a încercat să răspundă la întrebarea „Și poețiise împușcă, nu-i așa?” Întrebare cu caracter pur retoric, câtă vreme, în epoca stalinistă, scriitori importanți au sfârșit, se zice, asasinați. N-au făcut excepție nici Gorki, nici Esenin, nici Maiakovski, despre care o glumă macabră spune să ar fi strigat, înainte de „sinucidere”, „Nu trageți, tovarăși!” Spre a răspunde cum se cuvine exemplului și îndemnului Moskovei, fiecare republică unională se cuvenea să descopere și să lichideze trădători, spioni, deviaționiști din rândul oamenilor de cultură. Copleșitoare sunt documentele făcute publice în „cazul” Nistor Cabac, tânăr scriitor moldovean, împușcat de NKVD la vârsta de 24 de ani.
Pentru orice om cu judecată normală și logică sănătoasă, modul în care a fost „instrumentat” cazul Cabac aduce mai degrabă a asasinat comis cu premeditare decât a demers întreprins în spiritul legii! Dar să vedem ce spun documentele. Lupta de clasă „ascuțindu-se” continuu (teză atât de dragă lui Stalin!), trebuiau căutați și demascați „vinovați” care să confirme ideea fixă a „tătucului”. Conferințele de partid, Comsomol, sindicate etc. urmau să contureze cadrul general al demascării „trădătorilor”, după care intra în scenă NKVD-ul. Iată un fragment din raportul prezentat de prim-secretarul Comsomolului la Conferința regională Tiraspol (1937): „Grupul puțin numeros al trădătorilor de țară nu s-a bucurat de sprijin în rândul maselor și, de aceea, își caută adepți doar printre elementele declasate și instabile în plan politic; noi i-am măturat din calea noastră, i-am scos din toate scorburile și vizuinile lor murdare. La revista „Scânteia leninistă” a lucrat până nu de mult Cabac, care era în relații strânse cu naționaliștii burghezi.” Atât și nimic mai mult: acesta a fost începutul.
Odată arătat cu degetul de cutare șef politic, căruia nimeni nu-i cerea să probeze cele afirmate, nu-ți rămânea decât împăcarea cu gândul că… toți suntem datori c-o moarte! La sfârșitul Conferinței, Cabac nu mai era o tânără speranță scriitoricească, ci un odios dușman al poporului: fusese exclus din Comsomol și asta era destul. După Conferință, Cabac a trecut pe la editură, să se intereseze care-i stadiul volumului său de versuri. Redactorii nu i-au răspuns la bună ziua, cei mai mulți grăbindu-se să iasă din încăperea în care ar fi fost nevoiți să respire același aer cu un dușman al poporului. În vremea asta, NKVD-ul alcătuia întâiul act ce urma să inaugureze dosarul Cabac: „Eu, locotenentul inferior de Securitate Kiriușin, șeful Sectorului 3 al DSS al NKVD al RSSM, analizând materialul privind învinuirea cetățeanului Cabac Nistor, de profesie scriitor, în săvârșirea crimelor prevăzute în art. 54-1/a al Codului Penal al URSS, exprimate prin faptul că el realiza acte de spionaj în favoarea unei țări străine, în baza celor expuse și pornind de la art. 143, 145 și 156 ale Codului Penal al URSS, hotărăsc: a accepta ca metodă de curmare a eschivării de la anchetare și judecată pentru inculpatul Cabac, deținerea sub strajă.”
Procurorul se serviciu, Colodâi, n-a întrebat de unde și până unde a apărut învinuirea de… spionaj, pe ce se bazează aceasta și în ce a constat „eschivarea de la anchetă și judecată”; simplu, a ratificat hotărârea locotenentului inferior Kiriușin. Doar o mai făcuse până atunci de atâtea ori! A urmat percheziția (al cărui unic trofeu l-a constituit o ilustrată scrisă cu litere latine), arestarea și… o lungă și nesfârșită tăcere. O lună întreagă a trecut în întuneric, fără ca pe Cabac să-l interogheze cineva. Reiau istorisirea în tableta viitoare.