Reiau povestea nefericitului Cabac: în sfârșit, este chemat la interogatoriu. Procesul verbal s-a păstrat. Adevărat monument al abuzului represiv, „interogatoriul” este luat complet anapoda, tânărul scriitor fiind somat… să se acuze singur: „Sunteți arestat ca fiind membru al unei organizații contra-revoluționare din Moldova. Depuneți mărturii cu privire la activitatea Dvs. contra-revoluționară. Ați prestat o activitate contra-revoluționară activă. Vă cer să recunoașteți.” Răspuns: „N-am prestat nici un fel de activitate contra-revoluționară…” „Vasilienko, Milev, Markov, precum și alții, au fost demascați și împușcați ca membri ai organizației contra-revoluționare. Mărturisiți despre activitatea dvs. comună.” „Nici nu-i cunosc…” Și tot așa mai departe a condus interogatoriul sergentul Gureev, fără să invoce nici o probă, fără să apeleze măcar la un martor și, mai ales, uitând complet de învinuirea de spionaj pentru care Cabac se află după gratii! Justiția stalinistă își trăia clipele de apogeu: cu o asemenea manieră de a ancheta putea fi oricând condamnat pentru spionaj și bunul Dumnezeu!
În timpul acesta, soția lui Cabac, Dusea, alerga de colo-colo, cerând – cu naivitate absolută – ajutor. S-a dus la Comitetul raional, unde unul dintre secretari i-a fost coleg de școală. Rezultatul: fostul coleg a convocat în ședință extraordinară Biroul raional și Dusea, soția unui „dușman al poporului”, a fost pe loc exclusă din Comsomol. A alergat la Secția raională de învățământ, solicitând să nu i se ia orele pe care le preda la o școliță elementară. Rezultatul: a primit pe loc ordinul de destituire din învățământ. A doua zi s-a pomenit cu vizita administratorului de bloc: în 24 de ore trebuia să elibereze locuința. Vreme în care la dosarul Cabac s-a atașat ultima piesă, un referat agramat de câteva rânduri: „Sentința CNAI al URSS. În baza procesului-verbal nr.33 (despre „operația română”) s-a comunicat condamnatului măsura pedepsei capitale. Sentința a fost aplicată la 16.XI.1937.” Așa-zisa „judecare” o oficia o „troică” alcătuită din trei lucrători ai Securității; după cum se vede, înalta instanță n-a avut îndoieli, n-a cerut probe, n-a amintit nimic despre vreun avocat sau vreun termen de recurs. Stalin voia mereu exemple care să adâncească teroarea. Drept pentru care scriitorul moldovean (culmea, de naționalitate… bulgară!) Nistor Cabac a fost scos din biroul în care i s-a citit sentința, dus dincolo de zidul închisorii de la Tiraspol și împușcat, pare-se, chiar de către sergentul care-l interogase – NKVD-ul făcea treaba până la capăt. Și dacă pentru bietul Cabac totul se sfârșise, necazurile Dusei nu se mai isprăveau.
Aciuată la rude, cu statut ingrat de tolerată, femeia bătea mereu calea închisorii, cerând să afle vești despre Nistor. Mai întâi, după multe insistențe, i s-a spus sec și rece: „Condamnatul a fost mutat în alt penitenciar”. Peste alte săptămâni, după ce a stat patru zile și patru nopți planton la ușa anchetatorului, a primit un răspuns oarecum încurajator: „Cabac e condamnat la 10 ani, fără drept de a întreține corespondență”. „Voi aștepta” – a hotărât Dusea. Și a așteptat. Nu 10 ani, ci 19. În 1956 a primit o scrisoare oficială. A deschis-o cu strângere de inimă – dacă era o înștiințare de deces? Dar nu, adresa cu antet „înalt” îi aducea o veste nemaipomenită: „Sentința aplicată în cazul soțului Dvs. este anulată și Cabac Nistor complet reabilitat.” Nici că se putea o veste mai minunată! Dusea nu știa un singur lucru: fusese reabilitată memoria scriitorului Cabac. Anularea simbolică a sentinței n-avea cum să întoarcă glontele tras de sergentul Gureev, în 1937, în ceafa lui Cabac și „în numele poporului”.
N-am descris cine știe ce vis urât. Documentele există. Vom răsfoi împreună și altele, mai crâncene chiar.
