Doctorul, țăranul și muncitorul

Întâlnim de multe ori printre noi oameni simpli, a căror bunătate și credință ne dezarmează. Nu au diplome de licență în nici un domeniu, dar virtuțile sufletelor lor sunt pildă de sfințenie pentru toți. Întâmplarea pe care vreau să v-o povestesc astăzi e una reală și s-a petrecut într-una din temnițele comuniste dinainte de 1964. Țăranul din istorioară poate fi socotit, fără nici o forțare, un om sfânt.
Într-o celulă erau trei deținuți. Nici unul nu știa alfabetul morse și încercările de a intra în legătura cu ei au rămas fără rezultat din partea tuturor celorlalți. Se auzea când raportau dimineața și seara: „Să trăiți, domn’ șef de secție, camera…, cu trei deținuți, e gata de raport“.
Trecuse aproape un an de zile și într-o zi a fost chemat milițianul prin bătăi în ușă: unul dintre deținuți murise. Ordonanțele cu targa au ridicat mortul, apoi s-a făcut liniște. Misterul a fost dezlegat când cei doi rămași au fost mutați în alte celule. Atunci s-a aflat că cei trei erau un doctor, un muncitor și un țăran.
Doctorul, mărunt de statură, rezista regimului de privațiune alimentară, dar era irascibil și taciturn. Muncitorul era bolnav, foarte slăbit și orb din cauza diabetului netratat. Țăranul, și el slăbit, era calm și se ruga toată ziua. Știa Acatistul Maicii Domnului și mulți psalmi pe de rost. Fusese rănit pe frontul de Răsărit și rămăsese acasă. Apoi, pentru că se împotrivise colectivizării, a fost judecat într-un proces cu legionarii și trimis la Aiud. Îngrijea de muncitor și se întreținea cu el în discuții; doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior.
Muncitorului îi era din ce în ce mai rău și nu se mai putea mișca. Țăranul îl ajuta și-i dădea să mănânce. Țăranul a raportat, rugând milițianul să-l ducă la spital pe muncitor. Dar milițianul i-a trântit ușa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau în ciorbă bucățele mici de carne. Era ceva neobișnuit și speranța că moartea va fi cel puțin amânată renăștea cugetele muribunzilor. Doctorul a observat că tăranul, înainte de a-i da muncitorului porția, pescuia carnea din propria gamelă și o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce:
– Ia, frate, că și-au adus aminte Dumnezeu și Maica Domnului de noi și ne-au mai îndulcit suferința…
Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea; după câtva timp a devenit inconștient. Atunci doctorul i-a reproșat țăranului:
– Ce faci, domnule? În loc să mănânci dumneata și porția lui, că vezi bine că moare, dumneata îi dai și partea cea mai bună din porția dumitale?
– Da, domnule doctor, văd și eu că moare, dar n-aș vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu l-a iubit…
Și s-a așezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut în sufletul doctorului în momentul acela, s-a întors cu fața la perete și a început să plângă în hohote. Țăranul încerca să-l liniștească.
– Domnule doctor, liniștiți-vă! Poate de aceea a vrut Dumnezeu să fim aici, ca să ne regăsim sufletul. Dumneavoastră, ca medic, ați văzut mulți oameni murind; eu, pe front, asemenea. Dar nici unul nu aveam timp să înțelegem că omul nu moare, ci se mută.
După ce mortul a fost scos, doctorul n-a vorbit câteva zile. După aceea l-a rugat pe țăran să-l învețe Acatistul și psalmii pe care-i știa și petreceau tot timpul în rugăciune. Învăța doctorul de la țăran adevăratele cunoștințe despre om. Când s-au despărțit, doctorul a povestit întâmplarea, făcând din faptul acesta un act de penitență înaintea tuturor.
(Preluare de pe site-ul: http://ortodoxiatinerilor.ro/sfintii-inchisorilor/20645-doctorul-muncitorul-orb-taranul-credincios)