Fost cadru didactic, Dochița Popescu din satul Neagra Șarului, comuna Șaru Dornei, a fost felicitată la sfârșitul săptămânii trecute, în numele consătenilor, de către reprezentanții Primăriei și Consiliului Local, care i-au oferit un buchet cu 101 trandafiri tricolori, un tort de ciocolată, o diplomă și o distincție specială cu prilejul împlinirii unui secol de viață. Consiliul Local a aprobat și suma de 1.000 de lei care i-a fost înmânată de către primarul localității, Cătălin Iordache.
„Se împlinesc 100 de ani de la nașterea doamnei Dochița Popescu, o fiică a satului Neagra Șarului, o gospodină extraordinară, un cadru didactic foarte bun, care și-a desfășurat activitatea în comuna Panaci o lungă perioadă de timp, dar de la care am avut și noi, cetățenii comunei Șaru Dornei, de învățat foarte multe lucruri bune. După cum ați observat, și în acest moment doamna Dochița este tot «verde», ne poate învăța cum trebuie să procedăm pentru a avea o viață mai longevivă, să ajungem și noi la 100 de ani. Din partea Primăriei și Consiliului Local am adus un frumos buchet de flori, 101 trandafiri tricolori, am prezentat o plachetă, o diplomă, o sumă de bani din partea Consiliului Local și un tort. Doamna Popescu a pus un pariu cu viața și ne-a invitat la anul la 101 ani”, ne-a spus Cătălin Iordache,primarul comunei Șaru Dornei.
O viață cumpătată, petrecută într-un sat de munte
Dochița Popescu a împlinit vineri, 18 martie, 100 de ani și susține că o viață echilibrată, mâncarea sănătoasă și cumpătarea ne pot ajuta să avem o bătrânețe prin care să trecem frumos.
„Câți oameni poate ajunge la 100 de ani? Nu m-am gândit niciodată că voi trăi 100 de ani, mai ales că eu am fost mai mărunțică, mai slăbuță. Este o viață și nu știu când au trecut acești ani, nu aveți idee ce repede trece viața. Când mă uit în urmă și mă gândesc la câte mi-a oferit viața, și bune, și rele, nu îmi vine să cred.
Toată lumea ar trebui să trăiască atât, dar nu pentru bani și pentru avere, ci să trăiască să vadă soarele, să vadă frumusețile naturii. Ca să ajungi la 100 de ani trebuie să duci o viață echilibrată, să nu bei prea mult, să nu mănânci prea mult odată, să ții și câte un post, că postul ajută foarte mult, să nu mănânci prea sărat, să ai grijă și la carnea roșie, că este periculoasă, să muncești potrivit. Eu am muncit la viața mea. Și anul trecut am avut grădină cu toate legumele de care am avut nevoie în gospodărie.
Poate am ajuns la 100 de ani pentru că am consumat mai mult mâncare naturală, am mai cumpărat și de la magazine, că nu poți avea totul în casă, dar mâncarea naturală e cea mai bunǎ pentru sănătate”, sunt o parte din „secretele” dezvăluite de Dochița Popescu pentru a ajunge la 100 de ani.
I-a cunoscut pe regele Mihai, Nicolae Iorga, Constantin Tănase, Mihail Sadoveanu
Dochița Popescu a făcut liceul, curs inferior și curs superior pentru a deveni învățătoare. Își aduce aminte cu plăcere de toate momentele frumoase și se bucură și acum de amintirile pe care le are cu personalitățile pe care le-a cunoscut într-un secol de viață.
“Sunt născută în Botoșani, am iubit Botoșaniul pentru că acolo am stat 22 de ani. Când eram în liceu, pe la 15-16 ani, l-am văzut în carne și oase pe regele Mihai. Un băiețandru frumos de care eram îndrăgostite și noi, fetele de liceu. Când eram în clasa a IX-a și în clasa a X-a am obținut premiul I la religie. Pe atunci premiile mari le împărțea Nicolae Iorga, și așa l-am cunoscut pe Iorga și am dat și mâna cu el.
Tot în aceeași perioadă am avut șansa să particip la un concert susținut de George Enescu la Teatrul «Mihai Eminescu» din Botoșani. Tot la Botoșani am participat la o emisiune a lui Constantin Tănase. Era perioada în care începeau să vină rușii și a fost prima dată când am auzit vorba «davai ceas, davai soție, harașo tovărășie!». Atunci am auzit de tovărășie prima dată.
După anul 1945 am intrat în învățământ, la școala din Panaci, am fost în excursie cu elevii la Mănăstirea Neamțului și acolo l-am întâlnit pe scriitorul Mihail Sadoveanu”, ne-a mărturisit profesoara Dochița Popescu.
A înconjurat Pământul cât a mers pe jos pentru a educa copiii din Panaci
Deși foarte optimistă și plină de viață la aniversarea unui secol, doamna Dochița nu a dus o viață ușoară. E văduvă de 35 de ani, soțul i-a murit pe când acesta avea 62 de ani, cel mai dureros moment fiind când și-a găsit fiica de 57 de ani decedată.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, din 1945, doamna Dochița a locuit la Crucea trei ani și jumătate, apoi a stat în Panaci șapte ani și din 1955 locuiește în casa din Neagra Șarului.
„Am făcut naveta la Panaci 24 de ani din cei 31 lucrați în acest sat. Nu a fost ușor. Am făcut un calcul și am înconjurat pământul mergând pe jos. Atunci nu mergea nimeni cu mașina, nici măcar cu căruța. Atunci nici nu era șosea, atunci era un drum plin de glod când ploua de intra căruța până la osie. 24 de ani am mai umblat prin glod, noroaie, zăpadă, ploaie, până în Panaci și înapoi. Și totuși trăiesc.
Soțul meu a fost directorul căminului cultural, dar s-a dus la fel cum s-au dus aproape toți din familie. Am avut un frate și trei surori și din familia mea sunt singura care trăiește. Din cea a soțului mai sunt două – trei rude. Vreau să mai trăiesc ca să îi bucur pe băiatul și nepoata, pentru că atât mi-a mai rămas. La Neagra Șarului am născut băiatul care îndată împlinește 66 de ani. Aici am crescut fata și nimic nu-i mai dureros pe lume ca atunci când îți pierzi copilul! Numai cine a trecut prin astea știe ce înseamnă. M-a chemat băiatul acasă la el, la Comănești, dar nu plec de aici. Deocamdată mă descurc singură, chiar dacă mă deplasez mai greu, cultiv o bucățică de pământ de lângă casă cu legume, am grijă de flori, o vecină îmi aduce lemne, face cărări, alta îmi aduce apă, îmi mai face cumpărături”, ne-a spus doamna Dochița.
Și după 80 de ani își aduce aminte de războiul din 1944
Deși are 100 de ani, Dochița Popescu încă mai citește ziare și reviste, se uită la știri și emisiuni folclorice la TV și ascultă radioul pentru a fi la curent cu tot ceea ce se întâmplă în această perioadă. Când este întrebată despre vecinii ucraineni îi dau lacrimile gândindu-se la cei ce trebuie să își părăsească casele.
„În timpul celui de-al Doilea Război Mondial am fost în refugiu la Lugojși știu ce înseamnă să aștepți să îți dea cineva un blid de mâncare. În refugiu eu am fost la neamuri, am fost împreună cu familia soțului, nu am făcut foamete și nu am stat în frig, dar mai devreme sau mai târziu se satură și cei la care stai.
La fel ca toată lumea, mă rog să îi dea Dumnezeu lui Putin gânduri bune și să se împace cu președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, ca să nu mai meargă lumea departe de țară, speriată și necăjită, să nu mai părăsească casa în brațe cu copii mici. Îți vine să plângi când vezi oamenii aceștia plecând de acasă și lăsând munca de-o viață în urmă. Ar trebui să le dea Dumnezeu minte conducătorilor țărilor și să facă pace. Când văd atâția refugiați, mame cu copii, bărbați care rămân să moară acolo, îmi aduc aminte de anii războiului mondial, de refugiu, de greutățile și foametea de după război, de vremuri foarte grele. De ce trebuie să se repete? Putin trebuie să se gândească la oamenii care mor și la cei care pleacă de acasă. Nu mă pricep la politică, dar de ce îi trebuie lui Ucraina?”, se întreabă un om care a trăit ororile unui război mondial.
