Specificul românesc în sport, și cu predilecție în fotbal, nici nu moare, nici nu se predă. De nenumărate ori am fost dezamăgiți, uneori de-a dreptul distruși psihic, de diferența astronomică între ceea ce așteptam de la ai noștri și ceea ce ne-au oferit ei. Iar când disperarea noastre ne făcea să nu mai așteptăm nimic bun, iată că din senin, din iarbă verde, ni se arăta la față o cu totul altă echipă decât cea care ne mâncase sănătatea. Exact așa au stat lucrurile cu această echipă națională de fotbal în ultimele câteva zile: după ce joi, într-un meci cu un adversar de toată mila, ai noștri păreau aduși pe iarbă împotriva voinței lor, nereușind să lege trei pase ori să tragă vreun șut mai acătării, iată că la numai trei zile distanță ni s-a arătat o echipă cu totul diferită, amintindu-ne-o, măcar prin ambiție și dăruire, pe cea care câștiga lejer grupa sa din Liga Națiunilor și care ne dădea astfel speranțe de a urmări Mondialul din 2026 nu ca pe un spectacol de teatru, ci direct implicați, ca participanți. Dincolo de faptul că selecționerul Mircea Lucescu a operat câteva schimbări fundamentale față de partida cu Moldova, trebuie avut în vedere faptul că pentru România asta era practic ultima șansă de a obține locul 2 și implicit o șansă în plus la tragerea la sorți pentru barajul de anul viitor. Erau cu toții, fotbaliști, antrenor și oficiali ai FRF cu pistolul la tâmplă, ceea ce la noi generează, paradoxal, o atitudine corectă care elimină salutar sictireala cu care tratăm meciurile presupus lejere. Apăsarea interioară a devenit cu atât mai vizibilă, cu cât Lucescu a avut o ieșire total anapoda față de jurnaliștii celui mai important post TV de sport din România. Dincolo de abnegația în joc, ai noștri au avut și o tenacitate chiar nemțească, ducând lupta până exact în ultima secundă, iar asta le-a adus răsplata binemeritată. Și nouă o bucurie de care iar ne dezobișnuiserăm. Doamne ajută să-i țină și la meciul chiar decisiv cu Bosnia. De data asta, cred și eu că se poate, fiindcă pistolul e tot la tâmplă!