Joia Mare în București a început cu o blocare. Cel puțin așa turuie, de cu zori, comentatorii. Care blocare? Capitala e blocată din antichitatea guvernării Băsescu, a fost desăvârșită de Videanu și avansează azi, sub Oprescu, cel care o transfera electoral în aer, suspendând-o pe opt benzi japoneze, curcubeu apoteotic peste metropolă. Poate e vorba de blocarea blocării! Asta, da! Tramvaiele au înțepenit în depouri, troleibuzele și autobuzele șed la cap de linie ca niște țațe puse pe taifas. E singurul element de noutate. În rest aceeași demență în intersecții, aceeași lipsă de ieșire cu volanul sau cu pasul. Bucureșteanul, de ani de zile, e prins în încercuire. Viața bucureșteanului se consumă între două ambuscade. Scapi dintr-una, ignorând fluierul polițistului care te avertizează că ai luat-o prin mijlocul unui bloc și ai ieșit pe scara de serviciu, pe capotă cu măturăreasa, că ai și intrat în alta.
Ce e cu adevărat nou e greva, greva care nu e de fapt ce se proclamă, fiindcă n-a fost autorizată, a vatmanilor, a șoferilor, a lui nea manivelă de pe ambarcațiunile transportului înghesuit, aceste canoe dâmbovițene mereu hodorogite, a personalului RATB rulant pe străzi. Celălalt personal, care e dublu (la 4500 de lucrători cu colacul corespund 7500 de funduri TESA pe scaune, în birouri), nu pare a fi în grevă. Nici liderii sindicali nu-s în grevă, luați prin surprindere, ca o bombă la metroul moscovit, de reacția necontrolată a cotizanților. Măi, să fie! Au visat ăștia urât azi-noapte sau au visat frumos lefuri ca-n America?
O femeie, nervoasă pe copilul cu ghiozdan pe care-l cară de toartă, mai mult prin aer decât pe asfalt, țipă ceva. Jumătate la cel mic, vinovat că se mișcă prea încet, jumătate la cei mari, care încep cu primarul general și se opresc la Boc. În Sptămâna Mare, femeia n-are îndrăzneala să urce, înverșunată critic, spre Dumnezeu. Dumnezeul din Deal, fiindcă cel din cer nu pare a avea nici-un amestec în chestiunile crizei și cu atât mai puțin în cele ale degringoladei din capitala României.
Oricum, blocajul – într-adevăr înspăimântător – de pe străzi, trotuare și bulevarde, adâncit în această dimineață de joi, e în rimă perfectă cu blocajul din școli (dascălii își încep zilnic orele sub geamurile ministrului Funeriu, personaj funebru pentru învățământ), din spitale unde nu mai sunt doctorii și, așa cum merg lucrurile, nu vor mai fi în curând nici doctori. Găsiți incompetenți aici, au fost descoperiți taman buni pentru modernele spitale din Europa occidentală. Și între o leafă de 800 de lei pe lună la București sau Pocreaca și una de 15000 de lire sterline la Londra, nu-i timp de atârnat pe gânduri. Acolo scapi și de blestemul de a fi un produs tâmpit al școlii românești, cum înțelept glăsuia prezidentul, care a descoperit că medicii români te operează de apendicită când tu suferi de gâlci și-ți taie piciorul să te scape de otită. Grevă e și prin celelalte instituții dependente de buget, altfel cum să explici dușmănia explicită de altfel din ochii oricărei lucrătoare de ghișeu căreia îi ceri ceva, o adeverință de pildă, și se uită la tine de parcă i-ai cere fecioria? Blocaj generalizat, brambureală cât cuprinde, haos.
Și totuși, slavă Celui de Sus, ceva merge în Săptâmâna Mare. Bat clopotele și la utrenie și la vecernie în toate lăcașurile care-l au pe Dumnezeu desenat pe pereți. Deniile se țin la timp, iar Mântuitorul – sunt semne – va învia în noaptea de sâmbătă spre duminică. Paștele, cea mai emoționantă și plină de tâlcuri sărbătoare a creștinătății, va veni cu alinările lui, cu speranțele reînviate, cu un Iisus blajin care s-a lăsat răstignit pentru noi. Paștele face abstracție de blocajele din București, așa cum pe traseul crucii de peste 2000 de ani a făcut abstracție de ciumă, de pârjolul războaielor, de cataclismele de orice fel. Clopotele bat. Chiar și când bat a mort, prin sate, bat tot alinător. Clopotarii nu sunt, încă, în grevă.
