Față de îndoiala aghiografului din vechime, Întruparea Domnului a constituit singura noutate sub soare. Ca urmare, credincioșii Evangheliei s-au străduit încă din timpurile apostolice să placă Mântuitorului lumii, îngrijindu-se de suflet printr-o viață virtuoasă, bazată pe credință, pe nădejde și pe iubire a semenilor.
În Țările Române există multe nume de călugărițe, provenind din familiile boierești, unele fiice, soții sau mame de domni care au luat acest jurământ în copilărie, din dorința închinării și urmării lui Hristos. Altele s-au îndreptat pe calea mănăstirii mai târziu, din pricina încercărilor vieții, alteori a sărăciei, ca să nu mai amintim de cele irecuperabile din punct de vedere fizic.
Din rândul doamnelor smerite și cuvioase face parte și Teodora Basarab († sec. al XlV-lea). Cum arată și numele, aceasta era fiica primului voievod al Țării Românești. A crescut în casa părinților săi, primind o îngrijire deosebită și o educație aleasă, din care nu lipsea elementul religios, artistic și de evlavie.
La vremea bătrâneților, tatăl său, care biruise la Posada pe Carol Robert de Anjou, s-a gândit să asigure viitorul țării prin două elemente mai de seamă: asocierea la domnie a fiului său, Nicolae Alexandru, și o alianță externă, obținută prin încuscrire. Așa ajunge tânăra prințesă soția lui Ivan Alexandru, țarul Bulgariei. După o căsnicie de zece ani, cu trei copii, acesta repudiază pe blânda și smerita lui tovarășă de viață pentru a se căsători cu evreica Teodora.
Teodora Basarab, fiica primului voievod muntean și mama lui Mihai Viteazul
Se retrage atunci la o mănăstire de maici din Vidin. Aici a devenit maica Teofana. În acest sfânt lăcaș, ea a aflat alinare suferințelor sufletești, amplificate de moartea fulgerătoare a fiului ei, Mihail, și de întreaga atmosferă apăsătoare a cuceririi otomane în Balcani.
Maica Teofana a fost prețuită pentru viața ei cuvioasă și ascetică. Nu numai că aceste virtuți erau proslăvite de cântecele populare, dar ea a devenit o sfântă a Bisericii Bulgare. Racla cu sfintele ei moaște a peregrinat de la Catedrala din Vidin, la Belgrad și la Constantinopol, fiind venerate ca și acelea ale Cuvioasei Parascheva.
Ca niște suspine de peste veacuri te întâmpină și astăzi jelania altei Teofana, mama lui Mihai Viteazul. „…La neputința bătrâneților mele și la slăbiciunea mea în svânta mănăstire în Cozia (…) Aciiș mă ajunse și vestea de svrășirea zilelor drag fiului mieu Mihail Voevod și de sărăcia doamnă-sa și a coconilor domniei lui în țările streine. Fui de plângere și de suspine ziua și noaptea.“
Pe această nobilă călugăriță, intrată la Cozia în 1601, moartea ei din anul 1605 a scutit-o de alte amare dureri și umilințe. Totuși, după primirea cinului călugărilor, ea a „avut pace, răpaus și căutare de molitvele lor la nevoia mea“.
De numele Cuvioasei Melania Schimonahia se leagă întemeierea „Sihăstriei Melaniei“ sau „Sihăstria Durău“, din muntele Ceahlău. Ea a ajuns acolo în prima jumătate a veacului al XVII-lea, nevoindu-se astfel mulți ani din viață.
Schimonahia Melania, călugărița isihastă de la Durău
În tradiție se spune că Melania, botezată Mariana, era fiică de domn din Iași. A dorit să rămână fecioară și să urmeze neabătut lui Hristos. De aceea ea a părăsit pe ascuns casa părintească. Urmată de două slujitoare credincioase, s-au tăinuit singure mai sus de actuala Mănăstire Durău. Adunându-se și alte monahii, Schimonahia Melania a întemeiat acolo un mic schit cu biserică din lemn, numit Sihăstria Melaniei.
Lăcașul sfânt de aspră nevoință a adunat în jur de 30 de călugărițe, formând o vestită așezare isihastă de femei din Moldova. Unele trăiau în bordeie, numai biserica o aveau în comun. Denumiri ale locului, precum „Piciorul Maicilor“ și „Șipotul Maicii“, amintesc și astăzi de vestitele rugătoare de odinioară.
Cunoscută practicantă a Rugăciunii lui Iisus, Schimonahia Melania s-a mutat la Domnul în pace și în mireasma sfințeniei.
În biografia Sfintei Teodora de la Sihla și-au dat mâna cerințe ale unui chip românesc ideal de pocăință cu descrierile avântate ale locurilor sălbatice în care ea și-a dus partea a doua a vieții. Mărturiile scrise sunt puține și târzii, ușor completate cu stufișul tradițiilor locale.
Sub rezerva unei simple supoziții, credem că acest medalion aghiografic trebuie consemnat în concordanță cu logica evenimentelor și cu profilul spiritual al epocii, cu aspirațiile oamenilor de atunci.
Cuvioasa Teodora din Carpați
Tânăra Teodora s-a născut în satul Vânători din județul Neamț, pe la anul 1650. Tatăl său, Ștefan Joldea, era însărcinat cu paza tezaurului Moldovei de la Cetatea Neamțului. Căsătorită cu un tânăr negustor credincios, s-au statornicit împreună în Cetatea Albă, soțul fiind din Ismail. Căsnicia aceasta s-a desfăcut însă repede, prin bună înțelegere, din lipsa copiilor. Teodora a intrat în Schitul Vărzărești din județul Râmnicu Sărat, iar viitorul pustnic, Elefterie, a deveni călugăr în Mănăstirea Poiana Mărului. Este cazul să amintim că acest perimetru monahal a atras de timpuriu nevoitori ruși. Aici a fost o vreme și Cuviosul Paisie de la Neamțu. Aceste tradiții pot explica și ajungerea moaștelor nevoitoarei la Pecerska Kievului.
Vicisitudinile istoriei au izgonit pe Sfânta Teodora din munții Buzăului, împreună cu trei surori pustnice, în ținuturile copilăriei din regiunea schitului Sihla. Aici, măreția singurătății și sălbăticiei locului prilejuiesc o experiență ascetică unică. Urcușul său duhovnicesc o ajută să sporească în virtutea rugăciunii și a dragostei, să înfăptuiască treptat curăția minții, să dobândească liniștea nepătimirii. Chilia Cuvioasei exprimă, în tăcerea măreției sale, și celor de astăzi intensitatea unui proces isihast, la al cărui capăt se pot întâlni bucuria cea netrecătoare și stările unei iluminate de har. Este de admirat, de asemenea, curajul unei femei care a năzuit să adâncească tainele cunoașterii lui Dumnezeu și împăcarea cu El într-o epocă de tulburări politico-sociale.
Soția prințului Sturza știa să rabde, să se smerească și să se roage ca monahie
Numele monahiei Măria Sturza ne duce cu gândul la istoria Mănăstirii Agapia. Ea fusese cândva soția prințului Grigore Mihail Sturza din Miclăușeni – Iași. Ca în cazul multor domnitori moldoveni, primise în copilărie o educație în evlavia legii lui Hristos. Urmase și o pregătire mai sistematică. Cunoștea adică mai multe limbi străine și astfel avea acces la lectura autorilor respectivi. Dincolo de toate însă, citea Sfânta Evanghelie și se străduia să o trăiască.
După moartea soțului, Raluca Sturza a împărțit averea – pământ, bani, icoane și odoare – diferitelor biserici și oamenilor săraci. A îmbrățișat apoi viața monahală, îndeplinind cu strictețe toate cerințele ei, cu smerenie și cu nevoință. Era foarte blândă și avea câte un cuvânt bun pentru fiecare. Știa să tacă, să rabde, să se smerească și să se roage ca monahie.
Dragostea cu care era înconjurată în mijlocul soborului a sporit în urma donațiilor către mănăstirea ei, după incendiul din 1903.
Adunând multe virtuți ale nevoinței monahale, pacea și mila pentru semeni, această floare a pământului Moldovei s-a dus la Domnul în anul 1920.
Dar și Mănăstirea Văratec a avut parte de o reprezentantă deosebită a monahismului nostru. Viitoarea schimonahie Safta Brâncoveanu venea de la Iași, fiind fiica lui Teodor Balș, caimacamul Moldovei de odinioară. Cultura pe care o agonisise, mai ales de tradiție greacă, o situa mai presus de tinerele din generația ei.
Și căsătoria ei a fost strălucită, însoțindu-se cu banul Grigore Brâncoveanu din Țara Românească. După moartea acestuia, o mică mângâiere i-a adus-o Joițica, fiica lor adoptivă, devenită prima soție a lui Gheorghe Bibescu. O altă mângâiere i-au produs-o daniile sale, răspândite pe la mănăstiri și pe la familiile sărace din țară.
Simpla enumerare a celor câtorva cazuri de convertire spirituală arată posibilitățile Bisericii Ortodoxe de alinare a sufletelor frământate, certitudinea și împăcarea cu sine și cu Dumnezeu la care se ajunge printr-un curaj activ și jertfelnic în viață.
(Pr. prof. univ. dr. Gheorghe I. DRĂGULIN)
