„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a IV-a după Rusalii

Minunea vindecării slujitorului sutașului din Capernaum (Matei 8, 5-13) a fost precedată de vindecarea unui lepros (Matei 8, 1- 5).
După ce Hristos a promulgat Legea iubirii pe Muntele Fericirilor, coborându-Se, a fost abordat de un lepros care, apropiindu-se, I s-a închinat rugându-L: „Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești.” (Matei 8, 2). Rugămintea leprosului a fost însoțită de închinare. Și Iisus, spune referatul scripturistic, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: „Voiesc, curățește-te. Și îndată s-a curățit lepra lui.” (Matei 8, 3). Un sinergism divino-uman. Voința lui Dumnezeu a fost în acord cu voința omului. Iar după ce s-a curățit de lepra sa, Iisus i-a zis: „Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor.” (Matei 8, 4). Dincolo de rolul său de a constata boala și vindecarea ei, doar preotul avea acces la lucrările tainice ale lui Dumnezeu. Darul de după vindecare consta în doi miei, sau doi pui de turturele, sau doi pui de porumbei.
Și pe când intra în Capernaum, s-a îndreptat spre El un sutaș care nu mai putea suporta durerea subalternului său, aflat „pe moarte”. Și apropiindu-se, i-a spus: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit” (Matei 8, 6). Atunci Iisus, văzându-i dragostea de aproapele, S-a oferit să meargă personal: „Venind, îl voi vindeca.” (Matei 8, 7). Maniera de expunere a cazului l-a impresionat pe Iisus.
Sutașul în discuție era ofițer în armata romană. Cu toate acestea, el iubea neamul iudeilor; mai mult, chiar le zidise și o sinagogă (cf. Luca 7, 5). Am putea spune că era un păgân cu simpatii față de iudei; un „prozelit al porții”. Despre unii ca aceștia – dar nu numai despre ei – Sfântul Apostol Pavel le scria romanilor: „Păgânii, care nu au Lege, din fire fac ale Legii” (Romani 2, 14). Așadar, sutașul era un ofițer, un centurion păgân, pus în slujba lui Irod Antipa. Centuria era un segment al armatei romane. Existau centurii ale juniorilor și ale seniorilor. Două centurii formau o manipulă, care era comandată de doi ofițeri, de obicei numiți centurioni.
Sutașul, deși se închina zeităților romane, fusese atras de învățătura iudaică. Desigur, convertit la Creștinism a fost și sutașul Longhin, care păzea Crucea lui Iisus (Matei 27, 54), și sutașul Corneliu, botezat de Sfântul Apostol Petru (Fapte10). Cât îl privește pe servitor, Sfântul Evanghelist Matei spune că sutașul ar fi mijlocit personal pentru el, în timp ce Sfântul Evanghelist Luca spune că sutașul a trimis mai întâi la Iisus pe unii dintre bătrânii iudeilor ca să-L roage să vină și să-i vindece sluga: „Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.” (Luca 7, 4-5). Prețuiau vrednicia sutașului în funcție de câștigul lor. Iar când Iisus Se afla nu departe de casa acestuia, sutașul a trimis pe unii dintre prietenii săi, prin care L-a rugat pe Iisus să nu se mai ostenească venind, pentru că el este nevrednic de o astfel de vizită, ci să spună doar un cuvânt, fiind încredințat că este suficient aceasta pentru a se vindeca sluga sa (Luca 7, 7).
Faptul că Hristos S-a oferit să meargă și să-l vindece – „venind, îl voi vindeca” (Matei 8, 7) – a fost doar un pretext. Dumnezeu fiind, îl putea vindeca, cum bine a spus sutașul, de la distanță. Numai că Iisus a vrut să evidențieze credința sutașului, ascunsă în cuvintele: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu” (Matei 8, 8). Acest „nu sunt vrednic” – sau „nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine” (Luca 7, 8) – ascunde taina credinței sutașului, ca rezultantă a smereniei sale. Este ceea ce spune Dumnezeu prin gura prorocului: „Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă.” (Isaia 57, 15). Fără îndoială, sutașul nu era vrednic de o astfel de prezență, – cum de altfel nimeni nu este –, însă încurajat de propriul său exemplu: „Am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.” (Matei 8, 9), el își formează convingerea că un singur cuvânt rostit de Hristos poate vindeca „sluga care era pe moarte”.
Din versetul justificativ reiese că sutașul era pe deplin încredințat că Hristos, Dumnezeu fiind, are putere asupra morții. Acest raționament al sutașului L-a impresionat pe Mântuitorul. Și consemnează naratorul: „Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: La nimeni în Israel n-am găsit atâta credință.” (Matei 8, 10). Credința sutașului, întocmai credinței lui Iov care din mijlocul plăgilor și durerilor striga: „Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea și ochii mei îl vor privi” (Iov 19, 26-27), anticipează credința celor convertiți dintre păgâni.
În acest sens, Mântuitorul le atrage atenția celor prezenți: „Zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor.” (Matei 8, 11). Prin acest „mulți de la răsărit și de la apus” vrea să arate universalitatea celor care vor crede învățăturii Sale. „Iar fiii împărăției” – prin împărăție înțelegându-se poporul ales al lui Dumnezeu, după cum spune Moise: „Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu.” (Ieșirea4, 12) – „vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 8, 12). Deci, cei care ar fi fost îndreptățiți să beneficieze de această împărăție, adică de a fi neam ales, vor fi izgoniți în locul cel mai greu al pedepsei: „întunericul cel mai din afară”, care este de fapt locul călcătorilor de Lege (Psalmii 35, 12).
Prorocul surprinde nemulțumirea lui Dumnezeu: „Hrănit-am feciori și i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea.” (Isaia 1, 2). Credința li se uscase cu totul. Plângerea și scrâșnirea dinților reprezintă exteriorizarea necazului și a suferinței irupte din tabloul celei mai neputincioase disperări, ca manifestare externă – auzită și văzută – a mâniei lui Dumnezeu.
Hristos, apreciind judecata sănătoasă a sutașului, l-a încredințat: „Du-te, fie ție după cum ai crezut.” (Matei 8, 13). Da, minunea s-a consumat pe fondul credinței sutașului: „Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela”.
Rugăciunea sutașului a fost ascultată. De aici și rugăciunile noastre pentru alții. Fără îndoială că minunea nu putea rămâne fără ecou. Ea a fost confirmată de martori: „Și întorcându-se cei trimiși acasă, au găsit sluga sănătoasă.” (Luca 7, 10). În această ecuație a vindecării, sutașul constituie incontestabil un strălucit exemplu de credință vie și lucrătoare, ceea ce justifică pe deplin elogiul ce-i este adresat – rostit nu atât pentru el, cât pentru ascultători – prin cuvintele rămase celebre: „La nimeni în Israel n-am găsit atâta credință.” (Matei 8, 10). În aceeași circumstanță, Iisus, fără să pretindă nimic din cele prevăzute de Lege înainte de vindecare, – păsări, lemn de cedru, isop, ulei, lână stacojie –, a vindecat pe soacra lui Petru (Matei 8, 14-15), a potolit furtuna de pe mare (Matei 8, 24-27) și a vindecat doi demonizați (Matei 8, 28-34).
Un cărturar impresionat de minunile consumate sub privirea lui i-a cerut Mântuitorului Iisus, din motive pragmatice, să-i îngăduie să-L urmeze oriunde va merge (Matei 8, 19). Hristos, cunoscând că nu credința este cea care îl îndeamnă să-I urmeze, i-a răspuns în mod alegoric: „Vulpile au vizuini și păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Și plece capul.” (Matei 8, 20); adică demonii (patimile) au în tine vizuini și cuiburi în care se ascund, pe când Fiul Omului nu își găsește odihnă în sufletul tău. Din păcate, nu de o astfel de credință are nevoie Dumnezeu.
Credința sutașului este – putem spune – remediul suferinței slujitorului său, dar și motivul învierii sale. De o astfel de credință avem și noi nevoie ca să dobândim Învierea în Împărăția lui Dumnezeu!