De piatră să fii și tot te trece un fior când auzi aceste cuvinte: „Doamne, mami, câte am mai putut să trec și eu prin viața asta!”. Cuvintele aparțin unei fetițe de 9 ani, Anamaria Boca, diagnosticată cu cancer osos, cancer care avansează rapid spre metastază. Pentru a fi salvată este necesară o operație la Viena, care costă 30.000 de euro. Părinții ei câștigă, împreună, mai puțin de 2.000 de lei, tatăl lucrează la o fabrică, mama la o croitorie.
Anamaria Boca este din Hunedoara. Nu are nici o legătură cu județul nostru. Dar are legătură cu solidaritatea umană și cu sentimentul de neputință pe care îl are orice om în fața unei astfel de situații. Am citit povestea ei, pe www.ajutorpentruana.info, , și am rămas impresionat. O poveste scrisă cu sufletul, o poveste care poate fi scrisă așa doar de cineva care a stat în fața acestei fetițe: „Până acum trei săptămâni, familia Boca era fericită. Anamaria, singurul lor copil, nu făcuse o injecție în viața ei în afară de vaccin și nici nu călcase vreodată într-un spital. Sărea coarda, mergea pe bicicletă, se dădea cu rolele. Într-o seară s-a plâns că o doare piciorul drept. A doua seară la fel. În a treia zi, mama a dus-o la doctor. După aia au curs toate, pe rând, ca într-un film de groază: radiologii, analize, ecografii, EKG-uri și la urmă biopsia. Anamaria, copil alintat până acum, la spital a uimit pe toată lumea. La tomograf, de pildă, când au băgat-o în cutia aia pentru 45 de minute, zâmbea și își încuraja mama: “Vezi, mami, noi nu ne speriem, suntem cele mai tari”. La spital, cât a dormit cu mama în pat, o învelea peste noapte, să nu răcească. Când o vedea obosită, ea, copil, o trimitea pe mamă la somn, îngrijorată, ca un om mare. La final, biopsia țesutului moale tumoral a arătat clar că e cancer cu grad înalt de malignitate la peroneu (…) Piciorul drept al fetiței e mai îngroșat cu doi centimetri decât cel sănătos. Medicina nu-și poate explica de ce a apărut tumora și când. (…) În trei săptămâni, fetița s-a maturizat cât în cinci ani, zice. După tot setul acela de analize, după două săptămâni de spitalizare, Anamaria atât a zis: «Doamne, mami, câte am mai putut să trec și eu prin viața asta!»”.
După aflarea cumplitei vești, toți cunoscuții fetiței s-au mobilizat pentru a strânge bani. La școală, un copil a venit cu 1.000 de lei, altul, sărac, cu 4 lei. O bătrânică, pensionară, a donat 10 lei, pentru că atât mai avea. Anamaria a descoperit, în aceste zile, o realitate cinică – pentru ea, banii înseamnă viață. S-au strâns niște bani, fetița îi contabiliza probabil, astfel încât a știut ce să-i răspundă autorului articolului respectiv, când a fost abordat acest subiect: „«Ce poți cumpăra cu 25.000 de euro: o casă, o mașină?», am întrebat-o pe fetiță. «Operația mea», ne-a răspuns”.
În aceste zile, se fac guverne, se caută prim miniștri, se fac și desfac alianțe. Contează? Are vreo importanță pentru Anamaria? Are vreo importanță, pentru oricare dintre noi, în fața unei asemenea crâncene încercări?
