Divorțul – moartea în viață

– Divorțul definit drept cădere din har
Problema divorțului dintre soți nu a constituit la noi, până în prezent, o preocupare specială de teologie morală, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea căsătoriei, privită dintr-o perspectivă care exclude un caracter strict utilitar, atârnând de legea iubirii, nu e un simplu precept evanghelic, pe care Biserica să-l transforme într-o normă juridica, ci un principiu care depășește formalismul legii, pentru a pătrunde în zona Împărăției lui Dumnezeu. După cum se știe, singura excepție admisă în Evanghelie pentru desfacerea căsătoriei este „păcatul adulterului”. Prin urmare, adulterul este menționat ca o dovadă a faptului că nu a fost realizată căsătoria, ca legea Împărăției lui Dumnezeu nu a fost împlinită. Dragostea și adulterul se exclud reciproc, de aceea și Taina Căsătoriei e incompatibilă cu infidelitatea conjugală. Temeiul iubirii este credința. Biserica nu „dezleagă” căsătoria, de vreme ce comuniunea în iubire nici nu există, fie că nu a avut niciodată loc, fie că nu mai are loc. Biserica constată căderea din har a unor soți ce s-au căsătorit.
Adulterul distruge esența tainică a căsătoriei, el devine semnul evident al faptului că din căsătorie a dispărut iubirea, ca viață conjugală și-a pierdut sfințenia. Întrucât iubirea dintre soți este materia Tainei Căsătoriei, într-o novelă a Împăratului Iustinian se afirma că „o căsătorie nu este reală decât prin iubire” (Nov. 74). „Divorțul nu este decât o constatare a absenței, a dispariției, a distrugerii iubirii și prin urmare simpla declarație a neexistenței căsătoriei”. Dar această afirmație nu contrazice ideea nedesfacerii căsătoriei, așa cum este concepută în Ortodoxie.
– „Mântuitorul n-a înzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul din buna rânduială ce trebuie observată în viața creștină”
Viața creștină este o realitate teandrică, ea are un aspect divin, dar totodată are și un aspect omenesc, social-religios, întrucât se află aici pe pământ. Elementul organizatoric comun sau elementul juridic propriuzis nu lipsește cu desăvârșire din normele religioase și etice, care reglementează existența și activitatea Bisericii. Mântuitorul n-a înzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul din buna rânduială ce trebuie observată în viața creștină. Dreptul nu intră în conținutul specific al Revelației nou-testamentare, însă o oarecare prezență a normei de natură juridică aflăm și în religia creștină, chiar de când ea este organizată în chip social. Numai în sensul conformității cu norma canonică, păcatul adulterului, la care se referă Mântuitorul la Matei XIX, 9, devine „un caz de divorț”, în înțelesul juridic actual al cuvântului. Astfel, nici legea bisericească sau canonică nu trebuie desconsiderată, abrogarea ei sub pretextul că iubirea trebuie să se înfăptuiască de la sine, ar constitui și acest lucru o ipocrizie. Ceea ce dobândim din lucrarea harului e, desigur, mai presus decât ceea ce primim prin dispoziția legii. Dar pentru aceasta, o realitate superioară nu trebuie să nimicească una inferioară. Pe această linie, Biserica Ortodoxă și-a stabilit atitudinea sa canonică față de divorț: „Legătura de căsătorie între două persoane încheiată legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine însuși este mai puternic decât ideea Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei și care distruge baza ei morală și religioasă și care, de asemenea, este moarte, numai că în altă formă”. Adulterul este moartea morală. Prin acest păcat, căsătoria intră în disoluția ei interioară. În suportarea poverii pe care i-o procură partea ce a comis sperjurul, soțul nevinovat ajunge în situația de a îndura un adevărat martiriu, devenind o victimă a unei căsătorii nefericite. Deși adesea mai puțin remarcate, căsătoria nefericită prezintă și alte victime, tot atât de grave: copiii care suferă și a căror educație e mai mult decât compromisă.
– Eforturi necesare în vederea salvării căsătoriei de la divorț
La apariția creștinismului, în viața socială greco-romană, în căsătorie domnea imoralitatea. Legile matrimoniale erau departe de statutul etic al conviețuirii cinstite și astfel divorțul era, în toate privințele, la discreția soților. Numai influența morală a Bisericii creștine a putut pune stavila opiniei denaturate privitoare la căsătorie, proclamând indisolubilitatea legăturii dintre soți, după norma eternă a vieții spirituale (Mt. XIX, 6). Divorțul este o soluție extremă. În afara ordinii divine, conviețuirea împreună a bărbatului cu femeia, în condițiile arătate mai înainte, are, de cele mai multe ori, neajunsurile ei, asupra cărora nimeni nu poate închide ochii. Ele pot fi înlăturate, dar numai printr-o influență și intervenție morală. Chiar în cazul trădării prin adulter de către un soț a destinului conjugal comun, celălalt soț nu are numaidecât datoria de a face ruptura lăuntrică dintre ei atât de mare încât să ajungă până la consumarea tragediei. Dimpotrivă, obligația lui morală este de a aștepta întoarcerea prin pocăință a soțului sperjur. Este trist, fără îndoială, ca o femeie nevinovată să fie condamnată a ispăși într-o văduvie anticipată greșeli care nu sunt ale sale. Dar suferința acestei femei, care va evita însă orice complicitate cu bărbatul căzut, este o jertfă care asigură viitorul căminului, fericirea și liniștea generală. Înainte de orice tentativă de divorț, soțul care a rămas nevinovat se cuvine să fie aplecat spre iertarea celui vinovat.
În precizarea naturii și a sensului iertării în viața morală, învățătura ortodoxă nu rămâne la simpla condamnare a răului, ci ea duce până la capăt ideea nimicirii lui. Nu poți scăpa de tirania exemplului dat de semenul care ți-a făcut o nedreptate decât zdrobind însăși puterea răului care a ajuns până la tine, îndepărtând din inima ta tot resentimentul față de persoana în cauză. Venirea în lume a Mântuitorului a pus într-o nouă lumină valoarea omului și a deschis un drum nou pentru nimicirea răului, drum care constă într-o răspundere vie a omului pentru semenul său, mai ales când acesta este un soț, într-o dorință aprinsă pentru salvarea sufletului lui, cu orice preț ar fi plătită. (Dreptul Canonic Ortodox)
Păcatul se opune harului și dragostei deopotrivă
Iubirea face ca iertarea să nu fie o simplă trecere cu vederea și o nesocotire a greșelii pe care a săvârșit-o un soț, ci să fie o iertare creatoare. Păcatul se opune harului și dragostei deopotrivă. La temelia desființării lui, împreună cu puterea cunoașterii tainelor sfinte, se află nimicirea egocentrismului. Dumnezeu comunică harul iertării acolo unde este prezentă iubirea. (Din “Adevărul și frumusețea căsătoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)