Disprețul

Despre dispreț (față de ”prostime”). Revolta populară sinceră este – cred eu – o explozie, o încercare de ieșire, disperată, din starea de umilință umană, de batjocorire a populației de către cei care conduc, despotic. Chiar dacă orice ”rebeliune” este (și) indusă, ajutată, inflamată, mă rog, de alți agenți externi fenomenului revoluționar ”local” – indiferent de locul, timpul istoric al declanșării revoltelor radicale. S-a zis că ”mămăliga românească nu explodează”. Oare? Da, iată, explodează… fie și cu niscai ”ajutor” din afară.
De pildă, al nostru 1989… ori și – că și el e tot ”al nostru” an – 1907… sunt, ambele, stârnite pe aceeași bază și același temei socio-psihologic (al mândriei și demnității umane înjosite de conducători), nu doar de lipsă, de foame, prezente și ele în cocteilul oricărei revolte. Revoluția este mereu declanșată, se știe, de acea mică scânteie care aprinde, fatal, ”fitilul” unui butoi. Unul deja prea plin de ”pulbere”, acumulată în timp. Și anume, cred eu, pe românul de rând… nu atât, ori nu numai sărăcia, injustiția… cât, mai ales, disprețul cretinoid al celor bogați, avuți, stăpâni eterni – cred ei, parveniții de oricând! – peste statutul, voința, peste condiția umilă a cetățeanului obișnuit. Prea comozi și convinși în sine, cei contestați – adesea reveniți, de fapt rămași la Putere (vezi România de după 1989 și, ca o consecință tristă!, inutilitatea sângelui vărsat de tineri) – de imortalitatea funcțiilor partinice și de stat, averilor, de impunitatea persoanei lor etc. Altfel spus, cred că între ingredientele – greu de măsurat, diferențiat, cântărit – amestecului ce aprinde fitilul oricărei revolte radicale trebuie recunoscută ca importantă ”scârba” omului de rând, reacția la umilirea lui – una îndelung acumulată, ”dospită”, uneori prin generații succesive.
De pildă, nu cred că în motivația violării și uciderii cochetei boieroaice de către tragicul țăran Petre din ”Răscoala” (eveniment declanșat într-o zi de 21 februarie, acum 112 ani!), găsim fantasmele erotice îndelung ascunse, reprimate, ale personajului. Ci, mai degrabă, dorința de răzbunare, pofta de a gusta, la modul cel mai primar posibil, din bunătățile, deliciile rezervate altora, din altă lume. Se știe că violul are prea puțin de-a face cu dorința, cu erotismul. El a fost și rămâne privilegiul etern al învingătorului ori al celui revoltat, adus la limită, disperat. Atrocitățile, abuzurile comise împotriva femeilor și fetelor germane de către Armata Roșie învingătoare (soldate cu mii de crime, sinucideri, sarcini nedorite și îmbolnăviri venerice, despre care am mai scris, cândva) nu pot fi scuzate prin replica mai mult decât cinică a unui comandat militar sovietic atunci când i se aduceau la cunoștință asemenea adevărate crime, inclusiv explozia ”bolilor rușinoase” în Berlinul îngenunchiat: ”Lasă că și nemțoaicelor, stătute, le place sexul, apoi soldații mei sunt flăcăi viguroși și sănătoși, așa încât nu ei au răspândit bolile, ci ele!”. Trufia prostească a analfabetei Elena Ceaușescu care exclama, când trecea cu suita pe lângă lungile și tristele cozi la alimente, „uite la viermii ăștia, nu se mai satură de mâncare!” o fi contribuit, probabil, (desigur că și pe fondul acelei descătușări a marilor speranțe de mai bine, prea repede ucise de realitatea anilor următori) la acceptarea inițială de către opinia publică românească a barbarei execuții din ziua de Crăciun, după acel simulacru de proces de la Târgoviște.
Din păcate, s-a observat că – tot mai accentuat, mai indecent, mai strident în anii ce au urmat istoricului an (oricum l-am judeca azi, retrospectiv) 1989 – disprețul ”ciocoilor vechi și noi” (la vremuri noi… tot noi!), egoismul și lăcomia lor, indiferența față de soarta țării și a ”oamenilor de rând” (adică – după o definiție neaoșă: cei care stau la rând, la coadă, nefiind dotați cu antemergător și girofar) nu s-a diminuat, ci dimpotrivă. Aroganța, ostentația, abuzurile celor cărora ”prostimea” – aici nu doar în sensul curat folosit de cronicari, cel de ”mulțime”, ci mă tem că și în cel de epitet – le-au pus în mâini ”pâinea și cuțitul”, nici nu mai sunt, pe an ce trece, măcar ascunse, disimulate sub masca onorabilității: averi nemuncite, tranzacții oneroase, lux, diplome, amante etc., sunt considerate de noii parveniți de după 1990 ca privilegii și drepturi firești și cuvenite lor.
Să fie oare, singura soluție – cum susțin spiritele nițel exaltate – o nouă Revoluție? Greu de crezut, de vreme ce s-a văzut că manifestațiile de protest, indiferent de amploarea lor, nu i-au impresionat pe conducători, indiferent de orientarea lor politică. Or, poate că răul poate fi diminuat, dacă nu eradicat, prin arma democratică a votului, prin diminuarea absenteismului, o formă de lehamite – lesne de înțeles, dar cu două tăișuri – față de întreaga clasă politică. Căci, dacă tu ai făcut ceva pe vot… votul va face ceva pe tine. Dar, pentru ca votul să aducă schimbare, progres, cinste și normalitate, trebuie să ai alternative serioase, credibile. Or, la noi, scena politică e dominată de formațiuni mai mari ori mai mărunte, populate de personaje oportuniste și migratoare – și de partidulețe adesea conjuncturale, pieritoare ca frunzele toamna, dar utile, salutare pentru cei ”mari”, în aritmetica înjghebării majorității – ce-și doar proclamă, în titlu, orientarea și doctrina, fără a le confirma, consecvent, în practica guvernării.
Ce e de făcut, privind cu ochii celui chemat, mieros, la vot o dată la patru ani? Mă întreb și întreb, fără a fi în stare să găsesc răspunsul. Pentru că alternativa, tragică, stă în paradigma sugerată de o veche pildă istorică. ”Vrem democrație, dreptate socială bunăstare… sau moarte!”, strigă mulțimea furioasă și disperată, adunată în piața publică. ”Mă rog, voi ați ales…”, răspunse Conducătorul, ordonând calm deschiderea focului.