Disponibilitatea și contemplația, expresiile demnității umane

Lumina, razele calde, ritmul energic al întregii naturi invită cosmosul, în sensul primar de lume frumoasă, să participe cât mai plenar la viață. Primăvara se dovedește a fi, pe fondul crizei duhovnicești, în cele mai variate perspective – fie medicală, biofizică, biochimică, psiho-socială, și altele asemenea – poate cel mai veritabil receptacul al Învierii pentru o lume subjugată de nevoia indusă a posesivității.
Pentru omul secularizat, natura devine reperul marilor sărbători, iar asta din cauza preocupării pentru „a avea” față de bucuria de a observa, de a fi pur și simplu. Astfel, lumea sensibilă, odată ce a asimilat, în duh, trăirea Învierii, o degajă mai departe omului căruia îi amintește de veșnicia vieții tocmai prin mișcarea spiralată – ciclicitatea anotimpurilor, dar și prin ritmul circadian.
Observăm un fenomen foarte interesant, anume că, în general, primăvara și vara oamenii au un tonus mai bun (deși astenia are aportul ei, destul de influent pentru unii), sunt mai receptivi, ceea ce condiționează pozitiv disponibilitatea interioară, comparativ cu statusul emoțional de pe parcursul iernii. O asemenea disponibilitate se traduce în registrul teologic ca lărgire a inimii, de care ni se pomenește deopotrivă în Vechiul Testament și în Noul Testament. Iar starea de disponibilitate provine din odihna inimii, pacea lăuntrică ca antipod al stresului cotidian.
Lărgirea inimii – reflexia iubirii dumnezeiești
Profeția lui Isaia, „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit (…). Atunci vei vedea, vei străluci și va bate tare inima ta și se va lărgi, căci către tine se va îndrepta bogăția mării și avuțiile popoarelor către tine vor curge” (Is. 60, 1-5), se repetă și se împlinește în chip unic, în fiecare dintre noi. Dacă ne-am îmbrăcat cu Hristos la botez, nu se cuvine oare să ni-l asumăm integral, cu moartea, pătimirea și Învierea? Și nu când vrem noi, ci când ni se cere, întrucât capacitatea noastră de dăruire se vede realmente numai atunci când altcineva sau o situație specifică ne solicită ieșirea din noi înșine. Nu cumva, după ce ne coborâm alături de Hristos în iadul patimilor noastre, ca să ieșim biruitori, tot alături de El, abia atunci începem să gustăm din ceea ce înseamnă cunoașterea întru adevăr, să ni se descopere ochii care erau ținuți să nu vadă din cauza patimilor personale și a neputințelor firești? Din acest moment, veșnicul prezent „acum”, începem să percepem – nu prin noi înșine, ci în conlucrare cu harul – rațiunile dumnezeiești dimprejurul nostru, fie din natură sau din oamenii de lângă noi, să ne putem bucura de cele mai simple și mărunte lucruri, tocmai pentru că acum vedem, adică sesizăm frumusețea, unicitatea fiecăruia în parte. Totul capătă valențe foarte personale. Or, această vedere este posibilă numai în virtutea unei iubiri cât mai apropiate de cea dumnezeiască, căci numai când iubim putem cunoaște și vedea ceea ce este inaccesibil celor cinci simțuri. Iar iubirea unui singur om nu doar că transfigurează mai mult sau mai puțin sesizabil întregul univers, dar însuși omul acela se deprinde cu o inimă deschisă și devine astfel odihnă pentru ceilalți. De remarcat că procesul transformării, denumit în limbajul teologic metanoia (gr.), adică pocăința sau schimbarea (întoarcerea) minții, pornește de la propria persoană. Ideea este exprimată cu multă claritate în rugăciunea a noua, a Sfântului Ioan Gură de Aur, din rânduiala dinaintea Sfintei Împărtășiri: „Poruncește-mi, și voi deschide ușile pe care Tu Însuți le-ai zidit și intră cu iubirea Ta de oameni, pe care pururea o ai”. O inimă deschisă devine odihnă în același timp pentru persoana în cauză, dar și pentru cei cu care interrelaționează pentru că energia lăuntrică se comunică. La o asemenea disponibilitate face trimitere dumnezeiescul Apostol Pavel când se adresează corintenilor: „În inima noastră nu sunteți la strâmtorare; dar strâmtorare este pentru noi, în inimile voastre. Plătiți-mi și voi aceeași plată, vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiți și voi inimile voastre!” (II Cor. 6, 12-13).
Contemplația sau întâlnirea omului cu veșnicia
Desigur, dacă ne raportăm la societatea contemporană, există o serie de factori cu impact asupra bunei-dispoziții, între care lumina naturală, sănătatea psihosomatică, temperatura corpului, alimentația, cantitatea și calitatea somnului, activitatea fizică, dar și activitatea contemplativă. Cercetările se focalizează preponderent pe celelalte componente și aproape deloc, până recent, pe contemplație. Contemplo înseamnă, etimologic, a privi în templu, ceea ce presupune o concentrare pe cel mai de taină loc al oricărui om, respectiv inima noastră. Sfinții Părinți explică cum activitatea pasivă pe care o pretinde contemplația se concretizează prin suspendarea timpului, a legilor naturii, și totodată a legilor firii umane decăzute. Această suspendare vine în întâmpinarea simțurilor mai presus de fire, anunță starea de trezvie duhovnicească pentru a ne pregăti și pentru a putea fi cât mai prezenți în întâlnirea cu Dumnezeu, căci acesta este sensul contemplației. Sfântul Luca, arhiepiscopul Crimeii și, concomitent, un chirurg excepțional, nota într-una din scrierile sale științifice: „Aproape toți oamenii, chiar și cei mai puțin sensibili, posedă o altă capacitate de cunoaștere decât prin intermediul celor cinci simțuri. Cu cât înduhovnicirea omului este mai deplină, cu atât este mai evidentă această înaltă capacitate de cunoaștere”. El consemna adesea, în acord cu alți oameni de știință precum Pascal, Pavlov, Bergson sau Kant, că cel mai autentic organ al cunoașterii mai presus de fire, și implicit de comunicare, îl reprezintă inima, în mod incontestabil. Într-una dintre lucrările sale, „Puterea inimii”, descrie o serie de evenimente culese din studiile altor cercetători, filosofi și experiențe personale care surprind acest simț al cunoașterii în diferite ipostaze, fie senzitive sau transcendentale, fără a-l defini cu claritate. Totuși Sfântul Luca menționează că „pentru manifestarea capacităților transcendentale ale duhului nostru, pentru descoperirea supraconștiinței, este necesar să se stingă sau cel puțin să slăbească conștiința noastră normală, fenomenală (legată de fenomene)”. Așadar, simțim autentic și trăim intens cu inima, nu cu mintea.
(Marta GRĂDINARU, sursa Ziarul Lumina)