În anul 2007, primul nostru an de Uniune Europeană, cetățenii noștri români au comis în Italia 45 de omoruri calificate, pe locul doi după albanezi, care au comis 53. Mai neîndemânatici, 104 compatrioți au încercat doar să omoare pe cineva, fără să reușească, ceea ce îi plasează în clasament după albanezii și marocanii care trăiesc în Italia. În aceeași perioadă, în România, s-au săvârșit 416 omoruri calificate, conform statisticilor poliției.
Pe scurt, discuția de la televiziunile italiene, cum că le-am exportat lor infractorii noștri, care omoară la ei în timp ce la noi domnește o perfectă securitate, e o prostie. Degeaba bat câmpii că la noi infractorii stau cuminți, că se tem de pușcăriile mult mai neprietenoase ca în Italia. Pur și simplu iau de bune rapoartele noastre la UE cum că nu avem crime.
Nu avem crimă organizată, sau avem puțină, asta e adevărat, și aceste 400 de omoruri pe an sunt mai ales oameni care au băut un pahar și au dat cu toporul în mod neorganizat în capul cui au nimerit, că așa e societatea țărănească tradițională, precum în Năpasta lui Caragiale sau Baltagul lui Sadoveanu, texte de pus în bibliografia obligatorie la Academia de Poliție, ca și la universitățile unde se studiază spiritul românesc în cumpăna vremii.
Mai e însă o explicație a acestor omoruri ale noastre în Italia, unde de pe locul 3 la criminalitate totală în 2004 am urcat frumușel pe locul 1 din primul an de după aderarea la UE, când am putut circula nestingheriți.
Aceste plecări de supraviețuire ale unor oameni săraci, cu educație puțină, și deci capacitate de adaptare minimală în societatea unde se duc, sunt destul de periculoase, și pentru alții, și pentru ei. România nu o fi țara marilor oportunități, dar totuși aici oricine are niște rude, are niște vecini care i-au cunoscut și părinții, e ușor să găsești de lucru cu ziua, te rușinezi de alți oameni dacă treci toate barierele acceptabilității, și dacă furi o pâine nu o să ajungi ca Jean Valjean la ocnă, probabil că nu va observa nimeni.
Oamenii care nu știu să facă mare lucru și emigrează cu 100 de euro în buzunar, sau chiar mai puțin, se găsesc adesea în Occident într-un climat mult mai neprietenos. Acolo nimeni nu fură, nimeni nu cerșește, ești înconjurat de străini care nu te înțeleg și care cu timpul devin nu o națiune diferită, ci o specie diferită. Te privesc ca și cum ai fi un animal, și așa devii un animal. Unul de pradă, care își spune că a doborî una din ființele astea arogante, cu bani, care niciodată nu a dat doi euro cuiva să îi spele parbrizul fără taxe, fără să se gândească ce se va întâmpla cu spălătorul de parbrize dacă nu îi dă nimeni nimic, devine perfect justificat, e ori el, ori tu! Și cine va fi, vă las să ghiciți!
Reversul acestui comportament criminal este agresiunea nu față de alții, ci față de sine. Nimeni nu ține statisticile sinuciderilor oamenilor care pleacă, deși am auzit cifre impresionante. Nimeni nu ține socoteala celor rămași în urmă din familie care își pun capăt vieții, deși cazul unui băiat șef de familie prin absența părinților, care s-a spânzurat lăsând un mesaj către fratele mai mic să nu mai chiulească de la școală și să-l hrănească pe cățel ar fi trebuit să ne trezească la drama care se petrece lângă noi.
În Republica Moldova, unde preoții, drastici, țin vechea regulă că sinucigașul nu are voie în cimitirul creștin, am văzut câte douăzeci de morminte recente grupate în jurul acestor sate părăsite de adulți, dincolo de zidul cimitirului unde zac oamenii cumsecade.
Agresiunea, față de alții sau față de noi înșine, nu e niciodată o ieșire. Și, adesea, e semnul unei singurătăți teribile care o precede. Dacă sunteți vecinii unor astfel de oameni, nu vă sfiiți să interveniți când încă se mai poate. Poate nu contează. Dar dacă o dată dintr-o sută contează, e o mare diferență.
