Dispensarul și speranța

Ceață. Ceață care învelește drumul de la primele ore ale dimineții. Îți intră în ochi. În haine. În creier. În suflet. Ceață depresivă. Ceață care aduce dureri. Urât început de primăvară.
Țin minte că acum câțiva ani, la timpul ăsta, era cald. Erau flori. Acum nimic nu mai e normal. S-a schimbat vremea. S-au schimbat și vremurile. Ce să mai spun de oameni? Sunt puțini cei care mai au tăria de caracter și curajul de a se gândi și la alții. Am fost într-o zi să cumpăr pâine. E un magazin chiar lângă fabrică. Lume multă înăuntru. Tocmai ce a sosit pâinea caldă, cu o aromă care inundă încăperea. Stăteam la coadă și mă uitam pe geam. În fața magazinului era un copil. Cred că nu avea mai mult de 10 ani. Flămând. Trimis la cerșit. Din cei zece oameni care au ieșit din magazin, nu a fost unul care să-i dea măcar un colț de pâine. Am cumpărat o franzelă caldă și o sticlă cu iaurt. Ce inimă să ai să treci pe lângă un copil flămând? Suflete haine. Se dau necăjiți și loviți de soartă, chiar și din ăia care stau cu Mercedes-ul în garaj. Toți au pretenția ca statul să-i ajute. Să tot le dea. Ba subvenție la căldură, ba ajutoare sociale, ba nu știu ce pensii de boală și multe altele. Când vine vorba ca ei să ajute pe alții, întorc privirea. Eventual plini de compasiune pentru maidanezi, dar pentru copiii flămânzi și abuzați nu. Zombi sunt toți ăștia. Carcase fără suflet.
Prin prisma muncii mele văd zilnic multă nedreptate. Văd multă suferință. Și mai văd moarte. Vreți să vă spun cum e? E al naibii de greu. Conștientizezi în fiecare secundă că pragul dintre aici și Dincolo e extrem de fragil. Ce lași în urmă? Nimic concret. Ce ai făcut cu viața ta? Ai plătit facturi. Ai perpetuat o stare de lucruri de care nu vor scăpa nici copiii copiilor tăi. Că așa i-ai învățat prin exemplul personal. Să fie indiferenți, egoiști, zgârciți. Să accepte abuzul cu seninătate. Ai încercat să aduni. Să ai. Să trăiești doar prin prisma unor hârtii. Convingerea mea este că mulți dintre noi trăiesc degeaba. Prea mulți.
***
Zi de lucru. Sunt obosit. Mă forțez prea tare în ultima vreme. Citesc. Învăț. Fac sport mai ceva ca în tinerețe. Și, DA!, mă implic prea mult în tot ceea ce trăiesc. Sunt deprimat. Și nici vremea asta cețoasă nu mă ajută.
Drumul până la cabinet e greu. Merg cu toate becurile aprinse. Parcă sunt pom de Crăciun. Nu mai înjur la volan. Și nici nu mai fumez când conduc. Doar rumeg gânduri, încercând să reaprind speranțe.
Pe holurile dispensarului e aceeași aroma de Davidoff și mentă. E prea dimineață. Încă nu s-au adunat pacienții. Dau drumul la aplicația cu care contribui la reforma sanitară de câțiva ani. Se încarcă greu. Nici laptopul nu e chiar de cea mai bună calitate. Dar ce să fac? Mă adaptez la cât îmi pot permite.
Îmi beau cafeaua cu ochii în tavan și cu picioarele pe sobă. E cald. E plăcut. E liniște. Trece jumătate de oră. Se adună lumea în sala de așteptare. Ies pe hol și invit primul pacient. E o bătrână cu cancer de colon. O privesc atent. Plânge. O întreb ce a pățit. De parcă eu nu știu.
– Primele două perfuzii le mai suport cumva. La a treia, domn doctor, pun trei flacoane mari cu nu știu ce. Atunci mi se face rău. Și nu numai mie. Era o femeie în patul de la geam, care se chinuia să verse. Nu mai avea ce. Doar câțiva stropi de fiere. Până când trebuie să fac eu perfuziile astea?
Ce să-i spun? Ce să o învăț? A fost operată. A făcut infecție. Am pansat-o la cabinet o lună întreagă. În fiecare zi. Drena la puroi din burtă de ziceam că nu se va mai opri niciodată. Acum operația e închisă. Nu mai curge nimic. A slăbit foarte mult. Dar poate încă merge. A venit la mine să o consult și să-i dau rețeta lunară. Că n-are doar cancer. Nu știu ce să-i spun. O dezbrac și o consult. Știu că în scurt timp va cădea la pat. Și nu va mai putea veni la mine. Voi merge eu la ea. Și iar voi face antalgice. Și iar voi răspunde evaziv la întrebări. Și uite așa se mai stinge o flacără. Uite așa mai ia sfârșit o viață.
Următorul pacient e un copil dintr-o familie fără nici o posibilitate materială. Nu e vina lui că s-a născut în locul ăsta, în timpurile astea, din părinții ăștia. Are doar 11 luni. Va avea timp să afle mai târziu cu ce handicap a pornit în viață. Și aici mă refer la handicap în sens metaforic. Nu fizic. Mama e retardată. Am întrebat-o dacă nu e gravidă. Mi-a spus că nu. Am întrebat-o când a avut ultimul ciclu. Mi-a răspuns că marți. Nu m-am enervat. Că nu am ce face. Copilul tușește. Face febră. E murdar. Are patru rânduri de haine subțiri pe el. Plus două căciulițe. Îl consult. Îi dau câteva medicamente pe care le-am primit de la cineva. Într-un colet mare cu haine pentru copii, trimis de o doamnă din Franța, am reușit să găsesc câteva care să-i vină copilului. Îi dau mamei o plasă plină și o instruiesc despre cum trebuie să administreze tratamentul. După privirea ei îmi dau seama că vorbesc la bec. Clar, iar voi mobiliza personalul și iar vom face de gardă pe la casa ei. Să fiu sigur că totul merge bine. Muncă de linie întâi, așa te-aș da dracului uneori! Doar că nu pot trăi fără tine.
Chiar dacă mi-am început ziua cu depresii, mi-o închei cu speranța că poate unul din miile de copii pe care i-am tratat de-a lungul anilor va încerca și el, când va fi mare, să ajute pe alții mai puțin norocoși.