Disidența reală

Fălticeneanul Grigore Ilisei ne bucură cu o nouă carte: se intitulează sadovenian și cronicărește „Chipuri pe pânza vremii” și a fost lansată săptămâna trecută, la „Clubul Junimea”: un mănunchi de aproape 60 de portrete, de la Birlic la Miluță Gheorghiu, de la Fănuș Neagu la Dan Hatmanu ș.a.m.d. Printre cei evocați se numără și savantul slavist Petre Caraman (1898-1980), văzut ca o „figură martirologică a românilor, o pildă de demnitate, probitate morală și verticalitate”. La vibrantul portret izbutit de scriitor mi-aș îngădui să adaug câteva tușe, încercând să contribui la semnalarea unei impresionante disidențe reale (consemnată ca atare în carte), rămasă prea puțin cunoscută dincolo de orizontul universitar – pur și simplu copleșită de fanfaronada falsei disidențe a vitejilor de după război.
„Oare Oficiul pentru acordarea ordinelor și medaliilor să fie atât de puțin informat încât să nu știe (…) că nu merit nicidecum medalia ce mi s-a conferit?” Acest nemaiîntâlnit protest l-a semnat, în 1970, proaspătul decorat cu medalia „A XXV-a aniversare a eliberării patriei”, profesorul Petru Caraman. Dacă nu mă înșel, este singurul caz în care, până atunci, o decorație acordată de Ceaușescu a fost refuzată public. Memoriul universitarului ieșean a stârnit valuri, urmate de un adevărat tsunami de note, informări, decizii, „minute”, astăzi complet uitate. Cazul era fără precedent și Consiliul de Stat, căruia îi fusese adresat refuzul, părea pur și simplu năucit. Mecanismul acordării medaliei a fost, bănuiesc, simplu: s-a decernat tuturor intelectualilor semnatari ai memoriului adresat lui Antonescu prin care se cerea ieșirea României din războiul contra URSS. Semnase și Caraman.
Nu-i singurul lui act de mare curaj: în 1940, a doua zi după asasinarea lui Iorga, a susținut o conferință în care a condamnat vehement atât oribila crimă, cât și mișcarea legionară în ansamblul ei. Motiv pentru care a fost trecut pe lista neagră și amenințat zilnic cu moartea.
Un al treilea act de curaj, în vremile acelea de-a dreptul sinucigaș: a contestat public, după 1944, raptul teritorial prin care ni s-a luat Basarabia. Cântărite astăzi cu obiectivitate, fără „ira et studio”, toate cele trei proteste au îndreptățirea lor. Profesorul a fost mai întâi dat afară de la catedră, apoi arestat și ținut șapte luni în anchetă fără nici o hotărâre judecătorească ori act administrativ. Caraman era un slavist eminent, cu studii la Cracovia (unde și-a susținut doctoratul), Varșovia, Viena, Praga, Belgrad, Zagreb. Din 1934 a condus Institutul Român de la Sofia. În 1938, a preluat catedra de slavistică a Universității din Iași.
Interesant este că, spre cinstea lor, toate forurile științifice cărora li s-au cerut informări referitoare la fostul pușcăriaș, înfierat ca „dușman al poporului”, nu s-au sfiit să vâslească împotriva curentului (adevărat, și vremurile se mai schimbaseră). Filiala Academiei îl consideră „un om de știință de mare valoare”, Universitatea, la fel („om de știință în adevăratul înțeles al cuvântului”), Facultatea de Filologie subscriind („unul dintre cei mai valoroși specialiști”). Ba chiar și organele locale de partid (prim-secretar, Miu Dobrescu) nu se sfiesc să-l catalogheze drept „valoros om de știință”. Acest ultim referat conține și o mică minciună… bine intenționată: vrând să sugereze că profesorul este în continuare activ și util, afirmă că ar avea „o serie de lucrări ce urmează a fi tipărite la Editura Junimea”.
Eram, pe atunci, directorul Editurii. Caraman nu ne ofertase nici o carte. Ba mai mult: când l-am trimis pe redactorul Mihai Grădinaru să-i solicite fie un manuscris inedit, fie acceptul pentru a-i retipări studiile despre baladele populare românești, ori despre explorările dialectale în Istria, ori cercetarea „Orientul Europei în pragul veacului XIV”, mai că nu l-a dat afară din casă. Devenise ciufut, extrem de irascibil, definitiv supărat pe viață și societate. Nu putea uita tratamentul umilitor și degradant pe care i l-a aplicat anchetatorul Onuțiu: „Mă întrebam uluit: ce a mai rămas din respectul pentru demnitatea omului – ca să nu mai vorbesc de cea a intelectualului, dacă cetățeanul român cel mai nevinovat, precum mă socotesc eu, poate fi maltratat în așa chip de un oarecare securist lipsit de scrupule și fără teama de a da seamă în fața cuiva de asemenea abuzuri?”
Încheierea memoriul prin care Caraman refuză decorația este de o logică impecabilă: „Ori toate acuzațiile ce mi s-au adus și din cauza cărora eu și familia mea am avut enorm de pătimit sunt cu totul nedrepte și înseamnă că eu merit medalia conferită de Dvs., ori ele sunt juste – deci, eu sunt în adevăr un mare vinovat (…) și, în cazul acesta, nu merit nicidecum să fiu decorat.”
Pas de răspunde la astfel de întrebare!