DISCRIMINARE

Veți spune că dau importanță exagerată unor fleacuri. Că mă inflamez disproporționat și că altele ar fi prioritățile presei în momente de reală criză, cum sunt cele prin care trece țara acum. Așa o fi – dar mă-ntorc și zic: dincolo de fuga arabului și de mătrășirea spionilor șefi, acut și etern actuală mi se pare tema „românul, în România”. Înainte de a pretinde altora să ne respecte, se cuvine să ne respectăm noi înșine, altfel vom purta la nesfârșit emblema tatuliciană obraznică și tristă „rușinea de a fi român”… Am fost, a nu știu câta oară, la Peleș. Aflux impresionant de vizitatori; apreciind din ochi, poți zice că se trece, zilnic, măcar de cifra 1000. Drumul din Sinaia până-n poiana castelului e destul de lung și de pieptiș. Ca să intri cu mașina, trebuie să treci de o caraulă înarmată cu chitanțier: te taxează, prompt, cu una sută mii lei. Pe ștampila chitanței se poate citi „Societatea comercială Piatra Norocului”. Inspirată denumire! Trebuie să ai noroc cu carul pentru a scoate astfel bani din piatră seacă -fiindcă, după ce rulezi cam cât o azvârlitură de băț, te trezești din nou cu semnul interdicției în față! Și trebuie s-o iei per pedes, apostolorum, cugetând (ai tot timpul!) la orânduielile lumii acesteia, în care, pentru a fi lăsat să urci câteva sute de metri, pe un drum public, „Piatra Norocului”, societale-căpușă privată, mulge de la tine și de la restul muritorilor sute și sute de milioane pe zi! Dacă, până s-ajungi în poiană, cutezi un scurt și firesc popas la unicul WC public, afli (prea târziu, fapta e comisă) că un simplu și nevinovat pipi turistic costă exact 20.000 lei. De astă dată, nu mai primești nici o chitanță, bon, jeton (că tot ne aflăm la Sinaia) din care să poți dibui numele fericitei societăți capabilă să scoală atâta aur din vezicile vizitatorilor – probabil, s-o fi chemând „Izvorul norocului”. Va să zică, nici n-ai ajuns la castel și ai fost ușurat de 120.000. Tot atâta costă și biletul de intrare la Peleș – deci, spre a vizita un muzeu, scoți din teșcherea aproape un sfert de milion. Asta, dacă ești singur, ceea ce, desigur, nu se prea întâmplă. Vii cu soața și copiii – dai milionul! Mă rog – asta e, nu vii în fiecare zi la Peleș. Cu biletul rozaliu în mână, dai să intri pe ușa palatului. Surpriză: stop, intrare numai… pentru străini! Românașii sunt obligați s-o ia prin prejur și să intre prin dosul casei, zonă, cândva, rezervată pare-se slugilor. Închipuiți-vă că, la Louvre, franțujii ar fi trimiși să intre pe ușa din dos, iar tu (străin, nu-i așa) ai fi primit pe la intrarea principală. Ar cădea din nou Bastilia, atâta cât a mai rămas din ea! Și iată că o minte bleagă a hotărât că, la Sinaia, românii să fie tratați (în proprie țară și-ntr-un loc vibrând de istoria ce le aparține) drept cetățeni de rangul II! Nici pe vremea lui Ceaușescu, când erau sârguincios și programatic evitate contactele cu străinii, nu i-a trecut nimănui prin cap să separe fluxul vizitatorilor băștinași de acela al musafirilor de aiurea! Umilitoarea discriminare văd că nu zgândăre deloc atenția și interesul forului competent, mult mai preocupat, altădată și acum, de versurile unui anume cântec behăit de galeria „Stelei”. Cer deslușiri ghidului de la Peleș. Vădit jenat, omul se disculpă: „n-am luat eu hotărârea asta”. Atunci, cine? Ministerul culturii? Casa Regală? Radu Duda? Oricine ar fi, se cuvine somat să redea românilor dreptul la egal tratament în țara lor. Altfel, rămânem în veci cu aceleași umile mentalități de lume a treia, de care credeam (aș!) că ne-am dezbărat deplin.