Disciplina libertății – metoda ideală în educație

Mulți dintre noi s-au format într-o atmosferă pedagogică tributară cunoscutului dicton popular „bătaia e ruptă din rai”, parte la rându-i din programul devenit la un moment dat clasic al creșterii „spartane”, rigoriste, cu unele accente represive. În consecință, la fel de mulți dintre noi au preluat, chiar și parțial, uneori involuntar, aceste principii în propriul stil educativ. Astăzi, însă, majoritatea opiniilor autorizate în domeniu dezavuează acest mod imperfect (ca să nu-i spunem defect!) de a modela sufletele tinere. Falimentul lui este, credem, simțitor. Evident, tezele mai noi la care facem referire au la bază argumentul empiric, singurul valabil, de altfel, în evaluarea și progresul oricărui fenomen social.
Deși cu siguranță sunt persoane care astăzi pot identifica, într-un acces nesincer de autocunoaștere, unele rezultate benefice ale disciplinei impuse de care au avut parte, complexitatea evoluției lor psihoemoționale îi va contrazice sub o mulțime de alte aspecte. Plecând de la o simplă introspecție evaluativă, vom descoperi că tocmai interdicția exercită o influență irezistibilă asupra voinței noastre. Acest lucru se poate constata cu ușurință, de către oricine, mai cu seamă la copii. Deși este nelipsită în mai toate strategiile pedagogice, tabuizarea excesivă, cu augmentul său punitiv, dezvoltă în persoana căreia i se adresează o tentație subtilă. Presiunea pe care aceasta o induce progresiv mediului psihologic al persoanei poartă responsabilitatea unei umori conflictuale care se va resimți mai târziu. Fenomenul se pretează, prin urmare, și la explicații antropologice.
În dimensiunea creștină a formării sufletești, cheia volitivă este, cu atât mai mult, esențială. Numai cultivarea libertății autentice, „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24; 8, 32), asigură disciplina dorită de educator. Ea vizează cunoașterea în profunzime a individualității celui educat și antrenarea lui într-o comunicare interpersonală vie, axată pe dialog sincer și reciprocitate afectivă. Este grăitoare în acest sens paradigma relației părinte duhovnicesc – ucenic, a cărei dominantă nu este una prohibitivă, ci profund inițiatică, modelatoare. Ea încurajează descoperirea sinelui prin înduhovnicire. Un părinte sau un catehet creștin care se adresează tânărului în ton axiomatic, rece, neutru emoțional, cu aerul atotștiinței canonice, infailibile și închise, va primi răspunsuri sau reacții pe măsură sau nu va primi deloc.
De aceea, autoritatea lui va trebui să se exercite natural, prin calități moral-religioase veritabile, nicidecum să se impună inerțial și samavolnic. Sufletul copilului, „prin natura lui creștin” după constatarea lui Tertulian, are intuiția sfințeniei și va reacționa pozitiv la blândețea efortului ziditor. Deschiderea comunicativă a educatorului și mai ales portretul său moral pilduitor vor stimula copilul sau tânărul în cunoașterea prin experiență a vieții creștine, ajutându-l să descopere că aceasta nu se confundă cu un set de interdicții seci.
Din acest motiv, creativitatea educațională în plan creștin, atât de necesară astăzi, are nevoie de libertatea deplină, în egală măsură creativă, a fiilor Bisericii.
(Pr. prof. dr. Marius Daniel Ciobotă, sursa: Ziarul Lumina)