Omul este o taină; el nu poate fi descifrat la prima vedere decât de ochiul celor care au pătruns înțelesurile ascunse ale vieții. Iar aceștia sunt foarte puțini. Și atunci cum ajungem să cunoaștem oamenii? În vechime, când banii erau din aur, argint, aramă, o monedă sigură ca să-i deosebești de falsuri era să-i încerci cu dinții, să-i „guști”, într-un fel. Asta trebuie să facem și noi acum: să cercetăm oamenii cu „dinții” întrebărilor noastre, să-i „gustăm” și să ne îmbogățim, dacă ei sunt de aur, de argint, de aramă…
Unul din oamenii care ne îmbogățește „gustându-l” este dl. Dumitru Oniga. Un om dintre „cei vechi”, cum sunt tot mai rari printre noi astăzi. Deținut politic, și-a petrecut cei mai frumoși ani în închisorile comuniste de la Aiud și Periprava. Pe când era elev la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, la 16 ani, un glonte rătăcit l-a nimerit în timpul unei tulburări iscate de schimbarea guvernării în anul 1940. Această nefericită „implicare” în viața politică a vremii l-a costat pe Dumitru Oniga 19 ani de închisoare. A intrat un copil și a ieșit un om în toată firea, un om întreg.
Acum, la 81 de ani, domnia sa ne împărtășește, cu liniștea oamenilor greu încercați, din experiența sa. A trăit pe viu istoria și de aceea vorbele sale au greutate. Un popor care nu-și cunoaște istoria, spune el, este condamnat să o repete. Tracii – din care ne tragem și noi – ar fi putut reprezenta o mare putere, dacă nu s-ar fi dezbinat singuri și dacă nu s-ar fi luptat între ei. A fost o vreme când, la Roma, cuvântul „dac” era sinonim cu cel de „sclav”, pentru că cei de același sânge se vindeau între ei. Această țară a rămas în sângele nostru. Lucrul acesta l-au intuit parcă comuniștii în închisori: au asmuțit frate contra frate, au semănat suspiciune și ură între prieteni. Au făcut un experiment de neimaginat, pe care l-au numit în mod cinic „reeducare”: au silit, prin bătăi crunte și repetate, niște tineri cu suflet curat să-și lovească confrații, prietenii, să devină la rândul lor torționari. I-au omorât sufletește. Și totuși, din această „mlaștină a disperării”, cum o numește un alt deținut, unii au ieșit în mod paradoxal curățiți, limpeziți, ca aurul trecut de foc. Nicolae Steinhardt își numește amintirile din închisoare „Jurnalul fericirii”; Dumitru Bejan vorbește despre „Bucuriile suferinței”. Domnul Oniga scrie poezie și chipul lui respiră bucurie și seninătate. Care este secretul? Cum se explică această transformare miraculoasă? Dumitru Oniga mărturisește simplu că numai rugăciunea poate lucra astfel de minuni; numai ea schimbă omul din temelii, îl face mai bun.
Ca să înțelegem mai bine, Oniga a citit un capitol din memoriile sale, pe care ar dori să le publice toamna aceasta. Era duminica Floriilor din anul 1950; cinci oameni strânși unii într-alții, ca să se mai aline de frigul cumplit al celulei și al zidurilor. Unul dintre ei, preot, le face o propunere care îi uimește: să se spovedească și să se împărtășească. Un asemenea gând rostit era o adevărată nebunie într-o închisoare unde numai să-ți faci semnul crucii era prilej de bătăi crunte. Părintele le dezvăluie că, pe când era încă liber, se aștepta să fie ridicat de acasă – ca mulți alți preoți – și de aceea își cususe în haină câteva firimituri din Sfânta Cuminecătură. S-au spovedit în comun cu emoția pe care o încercau probabil primii creștini în catacombe, la fel de prigoniți și sfâșiați – după care s-au împărtășit. La sfârșit însă, au fost văzuți prin vizeta de gardian, care a tăbărât pe ei și i-a snopit în bătaie. Clipa de bucurie era cât pe ce să se risipească; resentimentele să izbucnească; dar părintele le-a amintit cu blândețe de iubirea lui Dumnezeu, de răbdarea și suferințele Lui. A fost suficient ca sufletele lor care tocmai Îl primiseră să se întoarcă către El.
La fel de uimitoare, ba poate chiar neverosimile pentru oamenii de astăzi, sunt gesturile de solidaritate și de jertfă din închisoare. Bolnav grav de plămâni, Dumitru Oniga schimbă câte șapte cămăși pe noapte. La infirmerie, doctorul, după ce îl consultă, face semnul crucii asupra bolnavului: nu mai este nimic de făcut. Ce răscolire naște în sufletul unui muribund gestul unui doctor care îi arată că totul s-a sfârșit? Ce gânduri se iscă în mintea lui? Greu, poate imposibil de înțeles pentru noi. Și totuși, când nu mai era nici o speranță, primește de la un alt bolnav medicamentele care lipseau în închisoare. Acesta se jertfește pe sine pentru a salva pe altul. Se împlinesc întocmai cuvintele Scripturii: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”. Pentru dragostea acestui om a putut Dumitru Oniga să ne împărtășească și nouă, după atâtea decenii, aceste trăiri emoționante. (Material realizat de Elena Moroșanu, după întâlnirea cu Dumitru Oniga, la Observatorul Astronomic Suceava, în cadrul acțiunilor realizate de Fundația „Sfinții Martiri Brâncoveni”. Pentru mai multe detalii despre acțiunile acestei fundații puteți să sunați la numărul de telefon 0744/312943, la președintele Fundației, dr. Mircea Pușcașu)
