Dintr-un jurnal în Tenerife

Anotimpul călătoriilor. La Santa Cruz de Tenerife o iau iavaș-iavaș către „Loro Park”, vestita grădină zoologică canareză (la circa 2 km de hotel, pe faleza Atlanticului). Prețul unui bilet de intrare: 35 de euro. Adevărat, sunt incluse și reprezentațiile cu lei de mare, delfini, papagali, orci etc. Am vizitat destule parcuri zoologice faimoase (Beijing, Toronto, Berlin, Moscova, Shanghai, Havana), dar cel din Tenerife își propune să emită mai decis și mai răspicat un puternic strigăt de avertizare și ajutor: dispar specii, ocrotiți diversitatea faunei! Sute de inscripții în toate limbile trag semnale de alarmă: aveți în față reprezentanți ai cutărei specii pe cale de dispariție, faceți ceva pentru a-i ocroti! Ca tot ce văd în Tenerife, și Loro Park („Parcul papagalilor”) este gândit gospodărește, ingenios compartimentat și etajat, extrem de curat și din belșug garnisit cu o vegetație luxuriantă, de se poate spune că-i o grădină zoologică într-una botanică. Iar gazonul dintre palmieri pare covor la o recepție princiară! Spectacolele de dresură sunt pe cât de formidabile la privit, pe atât de greu de descris. Placizii lei de mare, matahale negricioase dormitând pe stânci, se dovedesc abili și docili executanți de scenarii pur și simplu indescriptibile. Într-un alt amfiteatru, papagalii lăsați să zboare în voia lor nu părăsesc aria spectacolului și, după câteva ture peste panașurile palmierilor, revin conștiincios la loc în arenă, spre a-și face următorul număr. Cei șase delfini te fac să crezi că dresura nu-i una și inteligența alta, scenariul executat și repetat militărește părând întemeiat și pe un strop de rațiune. Am văzut, spre seară, și o manifestație protestatară, cât se poate de decentă, împotriva reprezentațiilor de la Loro Park: sunt acuzate rele tratamente aplicate animalelor (dresura!). Un parc zoologic similar, de asemenea faimos în Tenerife, a și fost închis. Greu de crezut că se va lăcătui și Loro Park, câtă vreme afacerea (investiție și management german) aduce 2 milioane de euro încasări pe zi!
A doua zi, voiaj pe ocean, cu catamaranul. Două ore cu autocarul până la portul de îmbarcare. Un coleg de călătorie (barbă, chelie, ochelari, manichiură) primește din sfert în sfert de oră apeluri pe mobil. Răspunde părintește și… stas întrebărilor venite de la (probabil) firma sa din București: „procedați cum am stabilit”, „fiți băieți deștepți!”, „discut eu la Guvern când mă întorc” etc. Aș putea paria că apelurile sunt menite să-i confere importanță și prestigiu în grupul turiștilor români! Catamaranul e mărunțel și săltăreț. Ne duce, totuși, departe, în preajma unor cârduri de balene-pilot cât se poate de… autentice și de delfini ce ne onorează cu salturi perfect coordonate, meritând din plin aplauzele celor de pe vas…
După amiază, călătorie către vulcanul Teide (3718 m; cel mai înalt munte din Spania se află la vreo mie de kilometri de… Spania!). Traversăm o pădure de pini (o varietate care nu crește în Carpați) întinsă pe 90.000 de hectare. Parcă nu-i în regulă ceva, pădurea n-arată ca la noi – apoi, observ amănuntul: lipsesc grămezile de crengi uscate, trunchiurile putrezite, și, mai ales, cioatele. Nici un pin n-a fost tăiat vreodată? Aici nu fură nimeni „material lemnos”? Deși jumătatea nordică a insulei este bine împădurită, n-am zărit nicăieri vreun gater și nici n-am întâlnit camioane încărcate cu bușteni (în portul Santa Cruz, însă, am văzut descărcându-se ditamai vaporul stivuit până sus cu cherestea)… Urcăm pe serpentine și trecem de plafonul norilor; aici arde soarele, de jos am plecat pe ploaie. Peisaj lunar după erupția lui Teide din 1909. Vegetație ciudată, plante pe care nu le-am văzut când am urcat Etna. Oprim la 2300 metri (Puerta de los Cañadas). Mai departe suie un teleferic, dar nici acesta până-n vârf, ultimele sute de metri pot fi parcurse doar obținând un permis special. Nu s-a încumetat să-l ceară nimeni. Frig de-a binelea: 8 grade – jos erau 26. Straniu acest munte țuguiat, uscat, golaș, ițindu-și „caldera” rebegită deasupra norilor…
La întoarcere, în autocar e-n curs de consolidare prestigiul directorului general. Telefonul sună din zece în zece kilometri. Nu mai răspunde el; apelurile le preia, probabil, soția (că nuri de secretară n-are). De îndată ce află numele apelantului (pare-se, după tonul amical, bine cunoscut) nu urmează „ți-l dau pe Costică”, ci „îți fac legătura cu domnul director general”. „Generalul” a dobândit rangul pe VIP al grupului: i se cedează locul la urcarea în lift, este salutat de toată lumea, are cea mai bună poziționare în autocar…