Păi, cum să crezi ceea ce vezi? Încerc tot mai ades și tot mai apăsat sentimentul că absurdul își face loc cu coatele în alcătuirea și înfățișarea României de azi, așezând între paranteze moarte logica, bunul simț, inteligența, cultura, măsura – că despre onestitate nici nu mai vorbim! Cel ce s-a priceput să acopere cu promptitudine o posibilă nișă de comunicare, speculând interesul visceral al chivuțelor pentru senzaționalul de doi bani, începe să creadă că tot ce zboară se mănâncă și nu cercul lui de fani e tâmp, ci s-a cretinizat întreaga Românie! Ridicolul (altă rimă n-am găsit) Dan Diaconescu a luat-o pe urmele „contelui” Zambra, își face partid de uz propriu și vizează funcția de… președinte. Ei, cum să crezi ceea ce vezi? O dispariție manipulată și gonflată, din zona apropiată lumpen-ului imund, generează, la capătul lanțului trofic, apariția în vitrina cu avortoni a politicii „la vârf” a unui caraghios convins că-i destul să ai elicoptere și fani manelizați pentru a te instala în fruntea nației!
Am fost martori, în ultimii 20 de ani, la tot soiul de comédii dureros de hazoase, consumate în umbra patologicului (vă mai amintiți de Nahorniac?) aflate, toate, sub semnul sintagmei păunesciene „ce nu se poate, când totul se poate?” – așa că nimic n-ar trebui să ne mai mire. De ce să ne uimească faptul că drama Elodiei, care cine știe pe unde putrezește, naște… un președinte? Nu-i cazul, câtă vreme reacția electoratului, de la Constantinescu încoace, s-a nutrit copios din incultură, urechism, interes mărunt, cinism, naivitate și zăpăceală generalizată.
N-o să cad în eroarea lui Brucan, care a pus în circulație formula jignitoare și capitulardă „stupid people”, dar nici nu se poate ignora realitatea zăcământului de prostie latentă, datorită căruia ni s-a dus buhul că suntem ușor de păcălit și manevrat. Arată, pe un ecran tv, un clopoțel nichelat și, chiar dacă sună fals, calp, dizarmonic, se va produce până la urmă hipnoza națională. Recentele declarații ale pseudo-gazetarului Dan Diaconescu, promotor al unor penibile povestioare de aiurit mahalaua, așează într-o lumină cât se poate de proastă nu prestația șoricelului șantazist, cât mai ales pe aceea a mărimilor zilei. Care – de ce? – îi acordă atenție și-l iau în serios. L-am auzit pe mașterul „partidului poporului” declarând ritos că a vorbit „de mii de ori” cu președintele Băsescu. Mă-ntreb când a avut timp – nu numaidecât Băsescu, cât Diaconescu, mereu de strajă în platou. Președintele României s-ar cuveni să dezmintă grabnic o astfel de enormitate, care-l descalifică flagrant: ce să aibă de discutat „de mii de ori” președintele românilor cu proprietarul celui mai răpănos post de televiziune mioritic? Dacă nu cumva șoricelul numără din sută-n mie, fiindcă a declarat în presă că l-a sunat pe Băsescu, și nu i-a răspuns, dar „după ce am ieșit din închisoare, am vorbit din nou cu el.” Deci, prima dată nu i-a răspuns, după care… a vorbit din nou cu prezidentul. Logică tip Diaconescu!
De-a dreptul îngrijorătoare este însă reacția Cotrocenilor. Președintele se disculpă: nu el a decis arestarea proaspătului contra-candidat. La fel și Videanu, care, de când îl știm, tot se jură că nu fură. Cine se scuză, se acuză: nu l-or fi arestat ei, dar din context rezultă clar că ar fi putut s-o facă – amestec impardonabil al politicului în actul de justiție. Mai realistă și mai cu picioarele pe pământ reacția lui Boc: a vorbit avocatul din el. Dându-și imediat seama că ecoul dus-întors al dezvinovățirii este purtător de condamnabile semnificații, s-a apărat corect și… constituțional: nu se amestecă guvernul în treburile justiției. S-o credem.
Te întrebi de ce se bucură de atâta atenție șoricelul care, iată, trage motanul de mustăți. Evident, fiindcă și proștii și deștepții au la dispoziție același vot. Ceea ce trebuie luat în seamă, chit că se mizează nu pe inteligența românilor, ci… dimpotrivă.
Dac-aș fi regizor, aș aduce în scenă un cu totul alt Dandanache, mai în acord cu realitățile momentului. Aspirantul la demnități în stat nu mai este decrepit și caraghios; dimpotrivă, e tânăr, simpatic, guraliv, auto-ironic și capabil să mizeze pe clopoțeii dinghi-linghi, făcuți să sune hazos-amenințător la poarta Cotrocenilor.
Și, la urma urmei, de ce să nu-l votăm pe Dan Diaconescu?
