Potrivit opiniei lui Mircea Dinescu (Vezi „Cotidianul” din 31 iulie a.c.), Basarabia nu ne-au răpit-o rușii, ci „sora noastră mai mică a fugit de acasă”. C-așa i-a venit ei, nestatornica! Să tratăm enormitatea ca un giumbușluc poeticesc.
Fie-i iertată, cum prea multe i se iartă colericului Dinescu. Recunosc: adeseori are câte ceva interesant de spus și merită urmărit la tv; de regulă, n-o poate face până la capăt, fiindcă-l întrerupe inutil, enervant și pițigăiat Stelian Tănase. Chiar nimeni din conducerea postului să nu-și dea seama de contra-serviciile pe care „gazda” le face interlocutorului, dar și emisiunii în sine? Tănase se bagă aiurea peste vorbirea celuilalt și întrerupe fără a avea de spus ceva mai important decât companionul! Dinescu din nou are și ceva dreptate când sugerează că revenirea Basarabiei între hotarele firești ale României ar aduce după sine sumedenie de inconveniente, numai că nu-i în stare să păstreze până la capăt buna cuviință a demonstrației, punând în circulație un distih profund jignitor: „Limbă dulce, cur viclean / caracter de moldovean”. Sunt, desigur, versuri pe gustul lui și par descinse direct din porno-publicația ce-o păstorește, „Plai cu boi”. (L-am probozit degeaba pe Brumaru-ot Dolhasca: după cum aflăm din „Istoria secretă a literaturii române” de C. Ungureanu, cele mai porcoase stihuri semnate „Emil Brumaru” sunt scrise, de fapt, de… Dinescu!) Insultătoarea versificație mai sus citată ar fi, după cum ne asigură M.D., un „celebru distih popular”. Nu știu cât e de celebru. Cert este că-i folosit cu voluptate, în Basarabia, de populația rusofonă.
În anii petrecuți la Chișinău, l-am auzit adesea, dar niciodată rostit de vreun moldovean, așa că-i mai degrabă „narodnic” decât popular. Indiferent unde, cine și când l-a zămislit, acum face parte din arsenalul-stas de injurii la adresa populației băștinașe („băștinoase” – zic tot rusofonii), nelipsit din partea finală a chefurilor cu „Stolicinaia”. Dacă basarabenii, când o iau pe ulei, „La un colț de masă plâng / La alt colț de masă cântă”, rușii înjură la toate cele patru colțuri, după care se pupă, spre a se întoarce repede tot la „biti v svoi mati!”
Cât despre sintagma infamantă „cur viclean”: pare a se referi la o presupusă malformație a caracterului, rezumabilă printr-o zicere de astă dată într-adevăr populară: „cu fundul în două luntri”. Chiar dacă basarabenii ar avea astfel de temeiuri genetice dobândite, doar soarta ce i-a azvârlit când spre Rusia, când spre România, rămâne responsabilă și le explică. În 1812, pământenii au fost jumuliți întâia oară de ocupanți, deciși să-i rusifice cu grăbire. În 1918, i-au luat românii la refec pe colaboraționiștii rusofili, pentru ca, în 1940, clepsidra să se răstoarne și să treacă românii în rândul celor oropsiți, drept pentru care au umplut pustietățile Siberiei.
Ciudat: nu se uită „palma jandarmului român”, dar se vor uitate asasinatele NKVD-ului, ravagiile înfometării aduse până în pragul canibalismului și nesfârșitul „pohod na Sibir”. Revenirea Basarabiei între fireștile hotare (se va petrece cândva, indiferent de formulă, prin ștergerea de-a dreptul a graniței, ori prin europenizare) va aduce fără îndoială României enorme complicații. Nu-i deloc simplu să ai în țară, alături de turbulenții maghiari, două milioane de ucraineni și ruși, la care s-ar adăuga găgăuzii și bulgarii, fiecare cu pretențiile lor la autonomie.
Când Petru Groza a fost primit de Papă și întrebat ce poate face Sfântul Scaun pentru români, a primit răspunsul hâtru „schimbați-ne așezarea geografică”. Cum asta-i cu adevărat imposibil, rămâne s-o ducem înainte într-o ambiguitate păguboasă și pentru unii, și pentru ceilalți. N-avem însă nici o clipă dreptul să uităm că Basarabia a fost moșia lui Ștefan cel Mare, că-i pământ românesc și că dincolo de Prut viețuiesc români. Giumbușlucurile poeticești ale lui Dinescu, dincolo de faptul că-s nedrepte, trimit în derizoriu o chestiune dramatică și dureroasă. Regretabil.
