Am descoperit un tânăr talent: n-are decât… 84 de ani! Îi spun „tânăr” fiindcă, pentru mine, e-o voce nouă, proaspătă și surprinzătoare. Culmea-i că locuim pe aceeași stradă, la câteva case unul de celălalt, ne întâlnim, ne dăm binețe… și cam atât. Chiar încerc un sentiment de vinovăție: cum de n-am știut că doctorul Vlad Bejan este un scriitor în toată puterea cuvântului? Că publicase niscaiva volume privitoare mai ales la chestiunea basarabeană și că se numără printre fondatorii Societății Culturale „Ginta Latină” știam, dar una-i să fii autor de cărți și alta scriitor.
O mulțime de basarabeni, de dincoace și de dincolo de Prut, și-au încercat puterile în evocarea acelui „ethos interriveran” cu specific pe cât de românesc, pe atât de aparte, supus unor determinări parcă anume făcute să întărească spusa cronicarului precum că oamenii sub vremi se află. Literar vorbind, de la Goma încoace, puțini au izbutit să lase ceva urme în făptura prozei artistice (îl includ aici și pe antiromânul Druță, care, oricum, scriitor cu har este). Înainte de orice a interesat cantitatea de informație încorporată, cel mai ades surprinzătoare pentru lectorul român lăsat lungi decenii fără știință despre cele petrecute înainte și după 1940 în „Republica Moldovenească”. Nici cartea lui Vlad Bejan („Dincolo de neguri e patria mea”) pe care, iată, am citit-o întâmplător și la destulă distanță de la data apariției, nu pare a face excepție de la tipicul rememorării în cheie trist-resemnată a evenimentelor petrecute în preajma fatidicului an 1940, când, consecință a Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia a fost brutal ocupată fără a se respecta barem termenele stabilite prin ultimatumul invadatorilor. Este multă și inedită „materie de viață” tezaurizată în filele acestei cărți nemeritat trecută neobservată, dar înainte de orice se cuvine subliniată capacitatea autorului de a opera cu unelte scriitoricești reale, mai ales în domeniul gingaș al portretisticii.
Nu-i vorba despre literaturizare de toată mâna, când, ici-colo, se așterne în pagină câte o descripțiune a norilor buimaci și a apusurilor sângerii asezonate cu zvon de caval și ciripit de mierlă, ci de o scriitură reținută, profundă, cu „antene” pentru eternul uman (detestații ocupanți ruși își purtau către Berlin propria disperare a înstrăinării: „Le făcea o mare bucurie să ne arate fotografiile celor de acasă, sărutând cu lacrimi chipurile nepoților, dar și caii și orătăniile încăpute în aparatul de fotografiat…”), pentru amănuntul revelator și pentru detaliul cu funcție caracterologică. Iată imaginea Iașilor în primăvara lui 1945: „Orașul parcă se ridica dintr-un cimitir. În lungul străzilor, de-o parte și de alta se înșirau movile de cărămizi și beton, pereți prăvăliți care lăsau ochiul să privească în măruntaiele locuințelor, mormane de cărți, biblioteci risipite, maldăre de ziare decolorate de soare și de ploaie. Pe fundalul răvășit se proiectau balcoane dărâmate, ca niște brațe de ciung înălțate spre cer. Scări calcinate urcau, într-o încolăcire de șerpi pietrificați. Din oră în oră, ceasornicele de la Mitropolie și Sf. Spiridon anunțau, decalat, că orașul trăiește…”
Colorată, bizară și vie imaginea noului „Teatru moldovenesc muzical-dramatic” înființat la Chișinău: „Pe puținii metri pătrați ai scenei se întrețineau dialoguri în limba neaoșă a băcăoanului Gavriliță, fost actor ambulant de circ, accente constant rusești, intonații evreiești ale cernăuțeanului Kerbis, prețiozitatea dâmbovițeană a lui Șetraru și Casvan, oltenismele doamnei Antonova din Gorj, soția flautistului Antonov, basarabeneasca baritonului Eugen Ureche…” Cele mai rezistente rămân capitolele dedicate evocării satului basarabean din preajma lui 1940; Vlad Bejan introduce în acțiune personaje diverse – preoți, învățători, ofițeri ș.a. – dar, vorbind în numele lor, își analizează propriile-i trăiri, proiectându-le pe fundalul funambulesc al unei lumi în flăcări, jale și derută. Ca un moralist ce mereu se vădește, mai ales când e să așeze pasajele concluzive, nu se sfiiește să propună un diagnostic și evoluțiilor românești post 1989. Le vede ca o… „restaurație a feudalismului”! Cauza: „Munca nu mai este la baza progresului”. „Dincolo de neguri…” este cartea unui român ce-și iubește țara și-și respectă neamul. Se pare că foștii basarabeni păstrează mai acut și mai dârz sentimentul național.
