Dinamica credinței, între demonizare și îndumnezeire

„În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-i: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc, și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și răcnind, și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe.” (Marcu 9, 17-23)
Contextul săvârșirii minunii de vindecare a tânărului lunatic, relatat în cea de-a patra Duminică a Postului Mare, este cel al Schimbării la Față a Domnului Iisus Hristos pe muntele Taborului, unde și-a încredințat ucenicii apropiați de sensul final al lucrării Sale și al vieții lor: împărtășirea slavei eshatologice, revărsarea neîncetată a luminii neînserate și preafrumoase în lume, participarea deplină a oamenilor și a universului la regimul solar al Ființei, adică la lumina zilei a opta. Pregustarea stării de fericire eternă, de bine statornic și frumusețe netrecătoare i-a făcut pe Apostolii de pe Tabor să dorească să rămână cu Domnul acolo, permanentizând-o. Domnul le arvunește părtășia la biruința Sa asupra diavolului, păcatului și morții, avertizându-i totodată că lucrarea Sa va înainta spre momentul ei culminant, pătimirea urmată de proslăvire. Este nevoie ca toți să coboare de pe Tabor pentru a-și isprăvi fiecare lucrarea sa, a Domnului prin Cruce și Înviere, a ucenicilor prin mărturie și apostolat, pentru a-i face părtași slavei dumnezeiești pe toți oamenii care vor crede și le vor primi mărturia.
Hristos Se pogoară la cel aflat în abisul demonizării
Și dacă transfigurarea este realitatea solară a Taborului, desfigurarea este realitatea lunară a lumii bântuite de demoni în noaptea păcatului și a necunoașterii de sub Tabor. Tânărul lunatic participă la acest registru al vieții somnambulice, lipsită de consistență, libertate și responsabilitate personală, teleghidată de demonii afaziei care dau o cumplită stare de violentare și dezbinare a făpturii, pregustare a iadului, spectacol înspăimântător la vedere: spumegare, scrâșnire, încremenire, zvârcolire, spasm. Demonizatul se află într-o stare de afazie, de muțenie și surditate duhovnicească. Domnul coboară de pe muntele rugăciunii și al serenității în plin spectacol demonic, nu doar al chinuirii bietului tânăr posedat, ci și al sfadei între ucenicii neputincioși să-l ajute și cărturarii obraznici ridiculizându-le neputința. De la pace la „întărâtă-i, drace“. Avem, așadar, aceste cadre generale ale trecerii de la registrul diurn al lui Dumnezeu la cel nocturn al lumii căzute de la Fața Sa și înstrăinate de slava Sa, de la lumina taborică la întunericul demonic, de pe piscul îndumnezeirii în abisul demonizării. Avem sentimentul, uneori, că spectacolul tragic al demonizării ia chipul unei întregi istorii, al unui timp, al unei generații. Mustrarea Domnului adresată în primul rând ucenicilor zăbavnici ne întărește în această înțelegere: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?“
În același sens, un scriitor român interbelic, Ion Vinea, descria în romanul său, „Lunatecii“, psihologia decăderii și a metamorfozei unei generații ratate, trecute din război în vârtejul existenței duble, al neantizării consiliate de demonii nocturni ai erotismului. Înspăimântat de spectrul ratării vieții în deznădejde, personajul principal al acestui roman primește, la un moment dat, un paradoxal imbold lăuntric de deschidere a inimii către mama sa, căreia îi scrie: „Sunt la o răspântie a vieții mele, mamă (…). M-am hotărât să mă lepăd de păcate și atâta tot. Altfel, «ratez» fără greș. Mă paște sărăcia, boala și până la urmă azilul de noapte. (…) Venirea ta mă va îmbărbăta în lupta mea cu Satana, adică cu mine însumi“ (Ion Vinea, Opere, III, Lunatecii, ediție critică de Elena Zaharia Filipaș, Editura Minerva, București, 1997, p. 88).
Strigătul înlăcrimat al tatălui, ieșirea omului din ambiguitate
Așadar, impulsul prim spre eliberare de sub tirania acestor „consilieri ai neantului“ vine dintr-o firească compătimire, din iubirea părinților pentru copiii lor, susținută de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Fără această pronie, „ucigătorul de oameni“ l-ar fi nimicit de mult pe tânărul nostru, trecându-l prin foc sau prin apă. Iubirea părintească merge însă până în pânzele albe, până la marginile lumii, până la Dumnezeu. Tatăl îndrăznește să-și spună durerea sa Domnului și să-i ceară ajutor: „Dar de poți ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi“. Dialogul Mântuitorului cu tatăl tânărului lunatic, ca de altfel și cel dintre Domnul și Apostolii neputincioși, ține de filozofia neascunderii slăbiciunii (Sf. Ioan Gură de Aur): nici părintele încercat și nici Apostolii uimiți n-au pregetat să-și prezinte în fața Domnului necredința și neputința lor. Strigătul înlăcrimat al tatălui „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!“ reprezintă ieșirea omului din paradoxala și ambigua sa situare în fața lui Dumnezeu. Atitudinea tatălui Îl mișcă pe Domnul spre lucrarea eliberatoare, concretizând în fapt apologia credinței atotputernice. Demonul Îl ascultă nu înainte de a da ultimul spectacol, cel al spasmului morții. Mântuitorul îl ridică pe tânăr ca pe Adam din iad, restaurându-l în demnitatea sa împărătească.
Rugăciunea, secure a deznădăjduirii
Răspunsul Domnului, „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși decât numai cu rugăciune și cu post“, la nedumerirea ucenicilor, „pentru ce noi n-am putut să-l izgonim?“, reprezintă cheia mesajului ascetic al Bisericii în miezul Păresimilor pentru toți credincioșii săi: îndemnul la rugăciune și postire pentru eliberarea din bruiajele și mrejele lumești ale demonilor, după modelul Domnului și al tuturor asceților Bisericii, precum Sfântul Ioan Scărarul, învățătorul urcării de la iadul necredinței la raiul credinței, către „cerurile deschise“, pășind hotărât pe cele nouă trepte ale virtuților evanghelice. Acest model de rugător și de postitor descria fericita rugăciune ca preasfințita maică a faptelor bune: „Rugăciunea după felurimea ei este împreunare și unire a omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, întărire a lumii, împăcare a lui Dumnezeu, maică a lacrimilor și iarăși fiică, a păcatelor curățire, pod al ispitelor, zid în fața necazurilor, zdrobire a războaielor, lucru al îngerilor, hrană a tuturor celor fără de trupuri, veselie care va să fie, nemărginită lucrare, izvor al faptelor bune, al darurilor pricinuitoare, sporire nevăzută, hrană a sufletului, luminare a minții, secure a deznădăjduirii, dovadă a nădejdii, dezlegare a întristării, bogăție a monahilor, vistierie a liniștitorilor, împuținare a mâniei, oglindă a sporirii, arătare a măsurilor, ivire a așezării, vestitoare a celor ce vor să fie, însemnare a laudei. Rugăciunea este celui ce cu adevărat se roagă judecătorie și divan și județ al Domnului, mai nainte de divanul acela ca va să fie“ (Cuvântul 28). Aceasta este și cheia duhovnicească și permanenta actualitate a episodului evanghelic al vindecării lunaticului: trecerea de la slăbiciunea necredinței la puterea credinței, sporirea credinței prin rugăciune și post, îndrăzneala înfățișării noastre la Dumnezeu cu toate slăbiciunile și poverile noastre, pentru a ieși din starea de încremenire și afazie spirituală spre o viață devenită artă a dialogului liberator între Dumnezeu și om. Astfel, duminica Sfântului Ioan Scărarul poartă umbrirea cea sfântă a evenimentului Schimbării la Față a Domnului, moment de pregustare a Paștelui, de participare personal-comunitară la biruința Domnului asupra tuturor agenților întunericului din această lume, de trecere neîncetată a vieții umane în registrul solar al Ființei.
(Pr. lect. dr. Jan Nicolae)