Din viața Sfântului Ioanichie cel Mare

Fiica unuia dintre singlitici [senatori] era bolnavă, și la mădulare era slăbănogită, dar bine-credincioasă și cinstind cele creștinești. Iar cumnatul dinspre soră al Sfântului se turba și se nebunea cumplit asupra sfintelor icoane ale lui Hristos. Dar, ajutând Fericitul, a izbăvit-o pe ea de boala cea cumplită cu rugăciunea și cu semnul crucii; iar pe el, de vreme ce, învățându-l, nu era cu putință a-l pleca ca să se depărteze de cumplita nebunie, s-a pornit spre pedeapsă; și, trecând cu vederea legăturile de neam și uitând, pentru buna-credință, de sângele său, a orbit prin rugăciune ochii acestuia. Vedem dar cum râvna cinstirii de Dumnezeu se laudă și [întru biruința] asupra firii, iar dorul cel adevărat către Dumnezeu e mai puternic și decât nevoia cea către rudenie: că pe aceea, deși după neam nu-i era apropiată, pentru că cinstea pe Dumnezeul Creștinilor, a izbăvit-o de pătimiri, iar pe acela, măcar că îi era cumnat, pentru că se lupta cu dumnezeieștile icoane, l-a lipsit de vedere, și, ca să aibă pedeapsa ochilor nevăzuți, pe cei văzuți cu bună-dreptate i-a judecat. (Trad. neogr. dă o interesantă parafrază: „…iar cu pedeapsa orbirii i-a arătat lui cât de drept pot vedea ochii sufletului”.)
(Everghetinosul, vol. I-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 85)