Părintele Sofronie, ucenicul și moștenitorul spiritual al Sfîntului Siluan Athonitul, este cel care avea să descopere lumii destinul fascinant al probabil „celui mai autentic monah al secolului XX” (Th. Merton), publicînd însemnările și principalele repere ale itinerarului spiritual al „starețului”.
Născut în 1896 la Moscova, Serghei Saharov (părintele Sofronie) a manifestat de timpuriu o reală vocație de artist plastic, absolvind Școala Națională de Arte Frumoase din capitala rusă. Conflagrația din 1914-1918 (războiul civil din Rusia) îi descoperă caracterul tragic al existenței umane. Inspirat de amintirea morții, trăiește experiența zădărniciei umane – dar simte – în același timp, existența unei Ființe infinite.
Împiedicat de revoluția rusă în practicarea marii sale pasiuni, pictura, face o călătorie în Europa și sosește la Paris, în 1922, unde expune în faimoasele galerii de artă ale vremii. Aici își cunoaște drumul său spre Damasc.
Se deschide misterului Divin ca Absolut viu și personal, întrupat în Iisus Hristos. Atins de har, își dă seama de gravitatea păcatului său trecut și prezent, de tot ceea ce îl desparte de Dumnezeu – și de sfințenia la care este chemat omul.
Deznădejdea, oceanul de lacrimi, îl fac să trăiască al doilea botez: pocăința.
Atunci cînd a simțit chinurile iadului, îi apare Dumnezeu în lumina Sa. Începe o nouă viață, trăită în rugăciunea și dragostea lui Hristos. Se desparte de lume și aceasta îl pierde. Pendularea între cercetările harului și aducerea aminte de moarte tulbură munca sa de pictor.
După luni de luptă interioară, renunță la artă și hotărăște să-și închine viața lui Dumnezeu. Se înscrie la Institutul „Sfîntul Serghie” ,care tocmai se deschisese. Însă studiile teologice nu-l mulțumesc.
În 1925, Părintele Sofronie sosește la muntele Athos și devine călugăr în mănăstirea rusă „Sfîntul Pantelimon”. Primește darul rugăciunii neîncetate, însă cunoaște și durerea pierderii harului. Întreaga sa viață duhovnicească va fi un „drum de lacrimi”, o peregrinare între Grădina Ghetsimani și Muntele Tabor, între bucurie și deznădejde, între părăsiri de către Dumnezeu și cercetări ale Duhului Sfînt.
Dar pentru el Muntele Athos reprezintă, mai ales, momentul major și decisiv al existenței sale: întîlnirea cu fericitul „Stareț” Siluan. În această ființă smerită, care se ruga pentru lumea întreagă, care trăia la cea mai înaltă stare dragostea pentru vrăjmași, Părintele Sofronie vede chiar întruparea perfecțiunii ipostatice: un om după chipul lui Dumnezeu.
După moartea „starețului” său , în 1938, Părintele Sofronie se retrage în pustie. Scopul său: să pună la încercare fidelitatea dragostei sale pentru Dumnezeu. Devenit sihastru și părinte duhovnicesc al mai multor mănăstiri, gustă din libertatea nesfîrșită a rugăciunii curate, de dincolo de moarte. Dar aude de asemenea în adîncul peșterii sale strigătul lumii. Dumnezeu îi dă harul de a se ruga pentru Adamul întreg, de a participa în inima sa la durerile și atrocitățile umanității aflată în plin „fratricid mondial”.
În 1947, simțindu-se chemat la o nouă misiune, părăsește muntele Athos și revine în Franța. În anul următor publică scrierile „Starețului” Siluan și o prefață la învățăturile acestuia, care vor deveni un regulament al vieții ascetice în tradiția ortodoxă. Cîteva persoane de naționalități diferite, atrase de lumina spiritualã care iradia din el, se adună în jurul său, aproape de Paris.
Grav bolnav, expus unor împrejurări politice nefavorabile, Părintelui Sofronie nu îi este îngăduit să se reîntoarcă la Muntele Athos. În 1959, însoțit de ucenicii săi, pleacă în Anglia, unde, în Essex, întemeiază Mănăstirea „Sfîntul Ioan Botezătorul”. După ce a fost sihastru, iată-l „mărturisitor al Luminii” în mijlocul lumii.
Povățuitor iscusit, el face trecerea Ortodoxiei către Occident și a Occidentului către Ortodoxie. La mănăstire, Liturghia este tradusă în limba engleză și oficiată în mai multe limbi. Rugăciunea lui Iisus se practică în mod comunitar și în intimitatea fiecăruia.
În 1988, intuiția fundamentală a Părintelui Sofronie este confirmată, iar strădaniile îi sînt recompensate: Patriarhia de Constantinopol trece în rîndul Sfinților pe „Starețul” Siluan de la Athos. Avea să spună odată Părintele Sofronie un cuvînt smerit, care probabil cuprindea întreaga esență a vieții sale : „Ce am fost eu ?”… „Am fost un om care-a iubit Frumosul…”
A adormit în Domnul la 11 iulie 1993, lăsînd în urmã, prin pilda întregii sale vieți, mai mult decît o învățătură spirituală – o certitudine: „Dumnezeu este Iubire…
