Din străinătățuri

Pe linia Tel Aviv-Haifa-Ako, trenurile se rânduiesc la intervale de circa jumătate de oră. Nu duc lipsă de pasageri mai ales din pricina ambuteiajelor de pe autostrăzi. La orele de vârf, cele trei benzi pe sens nu fac față și se circulă bară la bară, cu 2-3 km/oră, pe lungi porțiuni sufocate de zeul automobil. Mașinile Poliției, practic, sunt neputincioase: prinse în capcana coloanei, înaintează și ele cu câte 10-15 metri, după care, stop. Trenurile, moderne, confortabile, de viteză (ciudat: liniile nu-s electrificate) n-au vagoane de clasa I, ci doar porțiuni din garnitură cu locuri rezervate. Discutam animat, pe românește, cu un amic ce nu-l văzusem de 35 de ani. O jună însoțitoare, politicoasă, ne-a atras atenția că vorbim prea tare și s-ar putea să-i deranjăm pe ceilalți călători. Coborâm vocile până la șoaptă. Sună mobilul meu, dau să răspund, dar apare același cerber cu fustă ce mă invită să ies la capătul vagonului: și conversațiile telefonice pot inoportuna. În celelalte vagoane nu-s interzise, dar aici, unde am plătit un supliment de rezervare, alte-s regulile. Măi, să fie! În InterRegiourile noastre, afli de la Focșani până la Buzău toate bucuriile și tristețile colegilor de compartiment, inclusiv cum merge sarcina Maricicăi și dacă dimineață a avut scaun normal sau nu. Turuiala la mobil echivalează cu renunțarea voluntară la protejarea intimității, numai că și a mea ar trebui să conteze – pur și simplu nu vreau să știu cum trebuie răcită ciorba de salată, cum de-a picat Vasilică la proba de sală, cât de poltron este Manolache și cum a scăpat Minodora de afte pe limbă. Probabil că în documentele ONU, printre drepturile omului s-ar cuveni așezate și dreptul la intimitate, și cel la liniște. Țin de civilizație.
*
Uit acasă, în țară, cinci amărâte pastile, câte mi-ar mai fi trebuit pentru a respecta doza zilnică până la înapoiere. Ei, îmi zic, pentru a nu întrerupe tratamentul, va trebui să cutez un drum până la farmacie. Numai că azi e sâmbătă și totu-i închis. Nu și în cartierul arab (mai toate orașele, în Israel, au cel puțin un cartier arab dotat cu moschee și muezin). Da, farmacia este deschisă. Stau degeaba la coadă: n-am știut că trebuie luat un număr de ordine de la automatul amplasat la intrare; revin și reiau așteptarea de la capăt. Farmacista, o tânără pimpantă de naționalitate arabă, mă ascultă atentă și-mi dă dreptate: așa-i, tratamentul nu trebuie întrerupt. Numai că n-are voie să dea nici un medicament, oricare ar fi acela, fără rețetă. Bine, dar… – încerc s-o conving, sunt turist străin, am nevoie de pârdalnicile tablete, de unde rețetă? Eventual, de la centrul medical (arab) din strada cutare. Hai, deci, la doctor. Incintă curată, elegantă, nichelată, luminoasă. Parcă și personalul ar fi din inox: halate scrobite, machiaje impecabile, coafuri țepene. Încerc să înșir, la Informații, povestea celor cinci pastile. Se zice că nu te mai descurci cu franceza nici în Franța, darămite în Orient, iar în engleză, un cuvânt știu, trei nu, noroc de rusă, a treia limbă în Țara Sfântă. Am și alt noroc: apare un medic tinerel care… a învățat la Cluj. Bună ziua, zice, vă dau rețeta, da-i obligatorie internarea de o zi, fie și formală. Se scuză că a început să uite româna. Cât se poate de motivat: școala, inclusiv liceul, a făcut-o în arabă, la Cluj a trebuit să învețe românește, examenul de atestare l-a dat în engleză și acum trebuie să vorbească ivrit. Scurtez: mi-a dat rețeta. Cele cinci pastile au costat 6 șekeli (un euro și ceva). Consultația: 100 de euro. Dincolo de hazul negru al poveștii se insinuează întrebarea dacă-i bine așa, sau mai corect e la noi, unde poți lua medicamente cu găleata când și cum poftești?
*
Am voiajat toamna asta peste Mediterana cu avioane românești. N-am avut mari așteptări vizavi de calitatea serviciului la bord în cazul companiei Blue Air: firmă privată, personal, poate, tracasat, profesionalism subțire. Stewardese mofluze la zborul spre Sicilia, care pur și simplu se rățoiau la pasageri. Toată prestația, de la instructajul de salvare până la paharul cu cafea, s-a derulat într-un sictir de ITB. Mă așteptam la cu totul altceva în cazul companiei Tarom. Aș! Trei ore la dus, trei la întors pe ruta Iași-Tel Aviv, nici o urmă de zâmbet amabil, fie cât de forțat și nesincer. Aceeași amărâtă tartină cu cașcaval pe post de mic dejun – poate n-or fi bani, compania e-n pierdere, dar zâmbetul și amabilitatea ce costă?