– O opinie îndrituită cu privire la mozaicul artistic parietal de la fostul IUPS
Mozaicul artistic parietal care decorează exterior hala principală a fostei Întreprinderi de Utilaje și Piese de Schimb (IUPS), ulterior ROMUPS, din zona industrială situată dincolo de râul Suceava (cea mai mare lucrare de acest fel din județ și una dintre cele mai extinse din țară, care ocupă o suprafață de 456 de mp), amenințat cu distrugerea odată cu demolarea activelor construite ale acestei întreprinderi, rămâne în continuare o problemă care reclamă o soluție de rezolvare. Lucrarea, proiectată inițial pentru a decora stația de metrou din Piața Unirii, dar care a ajuns la Suceava pentru că lui Nicolae Ceaușescu i s-a părut prea costisitoare, a fost finalizată în anul 1983 și s-a înscris ca o operă monumentală de for public dedicată sărbătoririi celor 65 de ani de la făurirea statului național unitar român.
Sub amenințarea buldozerului
Așa cum semnalam cu o săptămână în urmă, mozaicul parietal (care urmează să dispară odată cu „raderea” din zonă a fostului IUPS, acțiune pentru care Primăria Suceava a emis pe numele societății Office Development SRL București, care a achiziționat cea mai mare parte a activelor întreprinderii de la SC Imotur SRL Suceava, contra sumei de 9,3 milioane de euro, autorizația de demolare), realizat de artiștii plastici Traian Brădean și Iacob Lazăr, nu se află pe lista de patrimoniu a administrației locale și nici în raza de interes a Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Suceava, nefiind sub protecția Legii 120/2006 (care reglementează cadrul juridic general al realizării amplasării și administrării monumentelor de for public) întrucât lucrarea nu este „clasată” (autorii fiind în viață, iar clasarea făcându-se, în acest caz, „la solicitarea sau cu acceptul proprietarului”). Întrucât Primăria Suceava nu-și recunoaște statutul și responsabilitatea de proprietar, iar evidențele IUPS (ulterior ROMUPS), care ar putea lămuri lucrurile, au devenit inaccesibile după parcurgerea lungului și întortocheatului drum care a dus la falimentul și lichidarea întreprinderii, mozaicul se află sub amenințarea buldozerului.
Considerându-i „nostalgici” ai unei epoci apuse pe cei care s-au pronunțat pentru salvarea lucrării, edilul șef al urbei a suscitat opinii de genul „să-l dărâme și să-l dea la groapa de gunoi”
Câteva nume din perimetrul cultural local, cărora li s-a alăturat criticul de artă ieșean Valentin Ciucă, mereu atent și implicat în acțiunile și activitățile culturale sucevene, au luat atitudine printr-o scrisoare deschisă adresată administrației publice pentru salvarea acestei lucrări, pe care chiar cei care ar trebui să o aibă în grijă și să o protejeze o privesc cu totală nepăsare. Considerându-i „nostalgici” ai unei epoci apuse pe cei care s-au pronunțat pentru salvarea și conservarea lucrării, edilul șef al urbei a suscitat opinii manifestate public de genul „să-l dărâme și să-l dea la groapa de gunoi”. Cum fiecare are dreptul la opinie (ceea ce, desigur, nu înseamnă că toată lumea are dreptate) am considerat că cel mai bine este să ascultăm părerea unui personaj îndrituit a face considerații asupra unei asemenea lucrări (cu sublinierea că, în condiții de normalitate, administrația locală nu are statut de putere, ci este doar un serviciu public, care este respectat de cetățeni doar în măsura în care este funcțional și încearcă să instituie practici și atitudini urbane civilizate) respectiv a criticului de artă Valentin Ciucă, și care iată ce ne spune:
Traian Brădean, unul dintre autorii lucrării, „un eminent urmaș al lui Alexandru Ciucurencu, are una dintre cele mai înalte cote pe piața de artă”
„Prezența în spațiul public sucevean a unei opere de artă purtând semnătura lui Traian Brădean, eminent urmaș al lui Alexandru Ciucurencu și un om care, la ora actuală, are una dintre cele mai înalte cote pe piața de artă, în Galeria din București lucrările sale au prețuri cuprinse între 16 și 22 de mii de euro – ca să vorbesc în termenii pragmatici ai burselor valorilor artistice – cred c-a dăruit, în urmă cu mai bine de 20 de ani, un plus de valoare artistică și de identitate orașului Suceava, cetate de scaun moldavă care trebuia să aibă și o ținută artistică pe potriva semnificației ei simbolice în spațiul românesc și opere care, inevitabil, erau realizate în spiritul timpului. Este o formulă consacrată în lumea artelor acest „Zeitgeist”, spiritul timpului, și poți să lucrezi, dacă ești un artist important, în acest spirit, ale cărui valori se tezaurizează, se judecă, se împrietenesc cu privitorii sau generează uneori frisoane ale unui trecut de care unii vor să se despartă. Dar valoarea lor estetică, dincolo de un anume mesaj pe care l-au transmis la timpul lor aceste lucrări, nu se atenuează în timp. Vreau să spun că orice persoană, care nu trebuie neapărat să fie iubitoare de artă, din spirit civic trebuie să se dovedească întotdeauna înțeleaptă în a proteja monumentele. Ce s-ar întâmpla cu umanitatea dacă ne-am apuca să dărâmăm Acropole, să dărâmăm monumentele acelei sinteze de cultură antică greco-romană, sau, ca să venim mai aproape în timp, toate monumentele care s-au ridicat în perioada de dinainte sau de după cel de-al doilea război mondial? Aceste lucruri se păstrează și, dacă eventual nu mai sunt de actualitate într-o expunere citadină, sunt conservate în muzee. Opere care au aparținut realismului socialist, considerate ca fiind reprezentative, au determinat realizarea unor mari retrospective la nivel mondial și se achiziționează cu sume exorbitante, pentru că ceea ce contează nu este întotdeauna motivul, ci creația, arta celui care a investit imaginație, sensibilitate, inteligență, dăruire în lucrarea respectivă. Așadar operele de artă sunt valoroase nu prin motiv, ci prin acel fior pe care-l stârnesc celor care le privesc, prin acele fărâme de eternitate pe care le conțin. Și noi suntem, ca oameni, pe o secundă astrală eterni, dar rămâne doar un vis care nu se va împlini niciodată, acela de a putea să controlăm veșnicia pe care o invocăm adesea. Operele de artă, ei bine, au această însușire. Pentru că nu noi, oamenii, colecționăm operele de artă, ci ele ne colecționează pe noi. Așa că sucevenii sunt la ora actuală de aceste lucrări, care înseamnă niște vectori de lumină care trimit mesaje către univers. Trebuie să le protejăm, pentru că în ele există nu numai povestea unui vis, ci și povestea unui destin”.
„Trebuie să îmbogățim spațiul urban, nu să-l diminuăm”
„Ce facem atunci cu povestea meșterului Manole, dacă nu credem că opera de artă este povestea unui sacrificiu, dacă nu credem că trebuie să zidim în structurile inefabile ale unei opere de artă ceea ce avem noi mai drag. Mozaicul de care vorbim este o lucrare absolut monumentală. Părerea mea, de om onest în situația aceasta, este că lucrarea trebuie protejată cu grijă și eventual transplantată într-un alt spațiu. Probabil că cei care-au adus-o atunci, nu artiștii pentru că ei au decorat o suprafață, gândeau că n-o să mai poată de hărnicie, de entuziasm oamenii care intrau în fabrică, încurajați sau stimulați de această imagine. Sigur că există și o estetică socială, sociologii au constatat mai demult că abilitățile tehnice ale muncitorilor erau mai bune, că starea lor de concentrare era mai bună și stresul produs de orice proces de producție, de fabricație, se diminua într-un cadru care era decorat artistic. Iar oamenii aveau și ei sentimentul că s-a făcut ceva pentru ei, că li s-a dăruit o bucățică de frumusețe. Noi trebuie să îmbogățim spațiul urban, nu să-l diminuăm. O urbe, ca să aibă identitate, trebuie să-și adune valorile la un loc. Ceea ce se-ntâmplă la Suceava trebuie privit cu îngrijorare și cu luciditate în același timp și, așa cum cunosc eu autoritățile sucevene, nu cred că vor aproba sau vor participa la distrugerea unei astfel de lucrări, ci dimpotrivă se vor preocupa de salvarea și conservarea ei. Așa că le urez sucevenilor și celor care-i diriguiesc ca măcar odată la cinci ani să înalțe câte un monument, pentru că acelea vor fi semnele astrale cu care Suceava va comunica de pe planeta Pământ cu infinitul”.
