Din nou, Stati!

Cum e greu să țin pasul cu bogata producție editorială a neonorabilului Vasile Stati, am izbutit abia acum să intru în posesia „Istoriei Moldovei”, tipărită la Chișinău „cu concursul Societății Istoricilor din Republica Moldova.” Surpriza surprizelor: constat că autorul hazosului „Dicționar moldo-român” îmi… trage laude la pag. 391. Cum cred că vă închipuiți, nemeritate. Culmea parșiveniei: un citat dintr-o carte a mea prin care argumentam ideea că toată strădania pentru demonstrarea existenței unei „limbi moldovenești” este îndreptată în susținerea altui fals, legitimitatea improvizației statale de la Chișinău, este întors complet pe dos, fiind adus…în sprijinul tezelor lui Stati! Să vezi și să nu crezi! Aprigul susținător al lui Voronin și propagandist al „Moldovei mari”, scrie: „Cel mai clar și sincer a lămurit importanța fundamentală a lingvonimului limba moldovenească publicistul român Mircea Radu Iacoban: «Ai limbă moldovenească – ai popor moldovenesc – ai țară moldovenească.»”
Chiar așa-i, numai că în cuprinsul chisnovatei sale „Istorii”, Stati recunoaște, în repetate rânduri, că „moldovenească” și româna nu-s limbi diferite. Atunci? Aceeași limbă – același popor – aceeași (prezumtivă) țară! Toată cartea e o însăilare de speculații, sferturi de adevăr, interpretări forțate, pledoarii în gol, trimiteri ale esențialului în derizoriu și trunchieri de citate – cum este și cazul rândurilor ce mi se atribuie. La pag. 223 din vol. I al „Cronicii Basarabiei”(Ed. Junimea, 1995), dar și-ntr-un articol din „Monitorul de Suceava”, scriam: „ai limbă, ai popor; ai popor, ai țară; ai țară, ai stat; ai stat, ai funcții; ai funcții, ai putere; ai putere, ai de toate.” Ăsta-i textul exact. După cum se vede, propun o schemă cu caracter general, pe care Stati o localizează, atribuindu-mi referirea directă la Republica Moldova. Ceea ce, la urma urmei, nu-i greșit, câtă vreme aduce în particular o linie logică cu aplicabilitate generală, dar pune în evidență metoda „științifică” a autorului, ce-și amestecă pixul în textele altora, pe care, apoi, le citează fără jenă între ghilimele!
Cum bine se vede, cea mai mare parte a aserțiunii (…„ai țară, ai stat; ai stat, ai funcții; ai funcții, ai putere; ai putere, ai de toate”) este trecută pudic sub tăcere, fiindcă-l deranjează posibila continuare a localizării, coborâtoare până la suspecte realități politice basarabene. Nu mai iau în discuție, fiindcă n-are nici un rost, excursul istoric din primele capitole, menite să demonstreze ceea ce nu trebuie demonstrat: moldovenii sunt… moldoveni. Numai că și oltenii sunt olteni, ardelenii, ardeleni . asta înseamnă că nu-s români? Apud Stati, românii le-au furat moldovenilor (!) tot: istoria, cronicarii, scriitorii, ba chiar și statuile (mă-ntreb unde și-ar depune acum Voronin coroanele omagiale, dacă monumentul lui Ștefan cel Mare n-ar fi fost adăpostit o vreme în România și astfel protejat de dezastrele războiului!) Limba a fost denumită „moldovenească” prin „voința poporului”. Stati uită că mai este o jumătate din vechea Moldovă dincoace de Prut; au hotărât basarabenii ce limbă vorbesc eu, născut la Iași și profesor de… română? Tot „moldoveneasca” – afirmă improvizatul lingvist și istoric. Așa o fi, vorbesc altă limbă fără să știu – dar tot el spune… că-i aceeași limbă. Pas de te descurcă!
Teza agrarianului Moțpan, un fel de Zăroni basarabean al veacului XX, potrivit căreia „poporul să hotărască ce limbă vorbește” face parte din familia cugetărilor despre întâietatea oului sau a găinii. Fiindcă nu poporul își botează limba cum îi trece prin cap, ci, dimpotrivă, limba, alături de comunitatea teritorială și a tradițiilor culturale, este aceea care atestă și certifică existența unui popor. Cum, de altfel, am și afirmat în citatul pe care Stati și-l însușește… laudativ! În spatele mascaradei cu „limba moldovenească” se află un justificat sentiment de culpabilitate. Poate exista foarte bine un al doilea stat românesc (realitate violent combătută în „Istoria Moldovei”), independent și suveran până la Dumnezeu, fără a fi necesare inventarea unei limbi și a unui popor aparte. S-ar cuveni să revin, denunțând imensa minciună a acestei „Istorii” duhnitoare. Poate o voi face, dar renunțând să încerc a demonstra unui orb că albu-i alb și negru-i negru.