Din nou în boxa acuzaților

Am ezitat mult să scriu despre un subiect atât de sensibil. Nu există dramă mai mare decât decesul unui copil. Nu există emoție, disperare, nervi, distrugere la toate nivelurile mai mari ca într-o asemenea situație. Ca om, ca medic, înțeleg perfect toate acestea.
Medicina are și părți urâte. Întocmai ca viața. Nu poate fi totul roz, după cum nu pot fi salvați toți pacienții. Nu comentez aspectele medicale. Nu comentez declarațiile părinților. Nu e treaba mea. Însă nu pot rămâne indiferent când văd atitudinea unora. Comentariile de pe internet exprimă un mod de gândire. Permanent când moare cineva, că știu sau nu despre ce vorba, anumite forme de viață încep să-și dea cu părerea. Că medicii sunt criminali. Că Spitalul Județean Suceava e măcelărie. Că personalul medical e lipsit de umanitate. Că nu te bagă nimeni în seamă când suferi.
Medicul nu e obligat să fie uman. Să aibă compasiune. Nu e obligat să arate milă. Tocmai pentru că toate astea l-ar încărca. I-ar distrage atenția. L-ar face să nu mai fie obiectiv. Medicul aplică protocoale. Scheme de tratament. Nu mai depinde de el dacă evoluția bolii va fi cea dorită. Toată lumea dă vina pe sistem. Că personalul medical este insuficient nu spune nimeni. Că sunt situații în care unele cadre medicale au și 20 de ore de muncă pe zi tot nimeni nu spune.
Nu. Astea și multe altele nu se văd. Sunt persoane care nu știu decât să acuze. Să judece fără să aibă nici cea mai vagă idee despre o anumită situație. Atât aud. Incompetența medicilor. Sau lipsa de comunicare. Sau lipsa de empatie. Rezonez cu multe. Inclusiv cu revolta atunci când e vorba de o culpă medicală. Cu intenție. Din nepăsare sau condiționare. Însă orice acuzație trebuie să aibă în spate date clare. Nu oricine poate judeca un act medical. Asta e realitatea. Medicina nu e ca fotbalul sau coaforul. La care toți și toate se pricep.
Tristețea mea e cu atât mai mare atunci când văd cât de vocali sunt doar cei care acuză. Cei care au avut copii, părinți, bunici, eu știu?, rude salvate de medici, unde sunt? Cei care au fost mulțumiți. Cei care nu mai știau cum să se bucure că s-au făcut bine. Unde sunt toți ăștia? Să aducă echilibrul. Să spună că au fost salvați de la moarte, de la suferință. Au uitat, așa e? De cât de recunoscători sunt. Ăștia sunt oamenii.
De ce atunci când se vindecă un pacient de o boală, marea majoritate spune că a fost cu ajutorul lui Dumnezeu, dar atunci când lucrurile nu sunt în regulă, doar medicii sunt vinovați? Atunci Dumnezeu e absent?
Cunosc sistemul din interior. Și chiar extrem de bine. Cunosc modul în care practică aproape toți colegii mei, indiferent de specialitate. Cunosc chiar și calitatea umană a lor. De aceea îndrăznesc să afirm că sunt sigur că s-au respectat toate manevrele și protocoalele medicale. Nemulțumirile legate de comunicare și empatie nu mă privesc. Nici măcar nu sunt relevante.
Degeaba se agită unii. E energie consumată degeaba până când nu sunt clare toate datele. Să văd atunci cine va repara imaginea medicilor. Cum naiba să mai practicăm în marea asta de isterie?