Din nou, buldozerul!

Puține cărți despre România și Basarabia ultimelor două decenii s-au scris cu atâta bună-credință precum „Românii în goană după happy-end”, datorată lui Bogumil Luft, fost ambasador al Poloniei la București și la Chișinău, apărută în colecția „Egografii” a Editurii „Polirom”. Nu trebuie să ne înșele mărturisirea „Această carte nu este obiectivă, pentru că mie pur și simplu îmi plac românii. Îmi plac de asemenea frații lor basarabeni, indiferent dacă se consideră români sau nu. Ceea ce nu înseamnă că această carte n-ar fi adevărată, fiindcă sentimentele de prietenie deschid nu de puține ori ochii asupra realității adevărate cu mai multă eficacitate decât așa-zisul obiectivism rece, care adesea se scufundă inconștient în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă.” Arareori, cum se va vedea, cade și autorul în capcana unor astfel de stereotipuri; în ansamblu, însă, cartea rămâne una dintre cele mai veridice „istorii în mers” scrise până acum, ochiul străin izbutind să vadă și ceea ce nouă, prea implicați și prea conectați la tensiunea clipei, fie că ne scapă, fie că primește proporții necuvenite. Îl ajută și formația de gazetar („mânuiește în mod strălucit condeiul și este un observator ager și pătrunzător” – îl caracterizează Adam Michnik), știința decelării esențialului, abilitatea păstrării echilibrului, precum și, cum observam mai sus, buna-credință ce luminează oglinda fiecărei pagini.
În pofida autoacuzării șăgalnice de neobiectivitate, cartea tocmai prin obiectivitatea analizei impresionează cititorul deprins cu „istorii” scrise de pe poziții dacă nu flagrant partinice, oricum apăsat subiective. Destinată în special cititorului din Polonia (a apărut în 2014, la Wydawnichtwo Czarne, Poland), „Românii în goană după happy-end” s-ar cuveni studiată cu precădere la noi, în ora de istorie – dacă acest obiect primejduit mai figurează în orarul școlii noastre, etern răvășit de intervenții ministeriale. Greu de amendat o astfel de cercetare exactă, întreprinsă dinlăuntrul fenomenelor – ceea ce nu înseamnă că n-ar fi posibile, poate și utile, eventuale adnotări menite să corecteze tocmai apelarea la acele „stereotipuri” atât de temeinic încuibate, încât au devenit… unanim acceptate.
Unul ar fi obsesiva menționare a „temei buldozerului” care ar fi dărâmat istorice așezări rurale românești. M-am mai referit la acest subiect; inutil se vede, câtă vreme șenilele buldozerului asasin continuă să zdrăngăne în cărțile de istorie recentă a românilor. Am mai spus-o și-o mai spun: în România, n-a fost distrus nici un sat… cu buldozerul – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul utopicei sistematizări rurale ceaușiste, dar asta-i cu totul altceva. Doar că fantezia, pusă cândva în circulație de presa străină cu prea puțin acces la informația directă, a fost copios preluată și-n media românească, și acum toată lumea „știe” că buldozerul a distrus sate, dar nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă barem a vreunui cătun astfel agresionat! N-a fost dărâmată nici o așezare nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce țin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât și Hotărârea din 1985, prevedeau obligația ca, la părăsirea satului abandonat și la stabilirea în centrul de comună, strămutații să primească locuințe noi în perimetrul localității-mamă, musai în clădiri etajate – așa scria la lege, în intenția ocrotirii terenului agricol (care, astăzi, zace în bună parte nelucrat…). Numai că nu s-a construit niciodată vreun bloc cu astfel de destinație! În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că „în satele mici și dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populației către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe școli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, rețea de apă și canalizare.” Evident, vorbe. Utopii ceaușiste. Dar care o mai fi situația astăzi? Ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care… mai erau? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradițiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereți!