Călătorind prin țară, mai intri în vorbă cu unul, cu altul. La o bere, la o cafea, la pestrițul târg din jurul mănăstirilor, la pompa de benzină, la micul dejun de la pensiune, se-ntâmplă să conversezi cu necunoscuți. După obișnuitele amabilități banale, începe tatonarea politică: interlocutorul vrea să se asigure că n-are în față un adept al celeilalte tabere. Cel puțin asta era regula până acum trei-patru săptămâni. În ultima vreme, tatonările preliminare au dispărut. Discuția începe direct și abrupt: „Domnule, m-am săturat!”, „Ajunge, terminați odată!”, „Nu mai suport, nici televizorul nu-l mai deschid!”. Doar susținătorii fanatici, fie dintr-o tabără, fie din cealaltă, mai încearcă să-și susțină până-n pânzele albe pozițiile lor încremenite. În parcarea Hotelului Grand din Târgu Mureș (apropo: excelentă aici, impecabilă, comportarea personalului), am primit și o explicație, evident, cam bizară, menită să justifice patosul combatanților. N-ar fi vorba doar despre interese și iar interese, ci de o cauzalitate… chimică! O distinsă doamnă cu părul alb, care, dimineața, ștergea ca și mine roua de pe parbriz având, tot ca și mine, radioul deschis (la ea vorbea unul Boureanu, la mine, un anume Dogaru), mi s-a confesat șoptit: „Dragă domnule, ăștia au un anume chimism în organism, cu formule diferite, care-i obligă s-o țină gaia-mațu pe-o singură strună. Nu-i clintești nici cu tancul; poate, cine știe, cu seringa…”
*
Cum se vede la avizierele primăriilor rurale, funcționează acum o nouă limbă de lemn – aceea în care se redactează proiectele europene. Nu-i la îndemâna oricui, drept pentru care au apărut specialiști ce își cer drepturile pentru a compune vorbirea de carton. Nu-i cum să se sape un șanț fără a se aminti despre dezvoltarea durabilă, bugetul consolidat și, desigur, despre inițiativa locală conjugată cu bunăvoința sectorială europeană. Învățați, învățați, învățați noua limbă de lemn, altfel adio fonduri europene!
*
Urmăresc de multă vreme o familie de berze care și-a cocoțat cuibul pe un stâlp din capătul satului Sasca. Primăvara vin doi cocostârci, toamna, pleacă patru. În martie viitor, iar vin doi, în septembrie, se duc patru. Cei care se întorc la cuib sunt părinții sau noua generație? Cum și de ce se mistuie două păsări an de an? Ce se întâmplă cu perechea cealaltă? Berzele bătrâne dispar la traversarea Mediteranei (totdeauna amândouă?) sau tinerii își află altă patrie? Mister.
*
Mi se plânge proprietara unei pensiuni din preajma Putnei: „În plin sezon, nu trec de 60% camere ocupate. N-am cum plăti ratele la bancă, împrumut în dreapta și-n stânga, doar-doar or veni și vremuri mai bune. Satul e plin de turiști, mulți rămân peste noapte, fiindcă-i capăt de traseu, dar ni-i fură localnicii, care-i momesc în casele lor cu closetul în curte – fiindcă practică tarife la jumătate ori chiar pe sfert. Nu taie chitanțe, nu plătesc impozite, iar eu stau cu ditamai vila goală.” Și chiar așa-i, am fost singur în toată căsoaia ultramodern dotată. Parcă, totuși, s-ar mai întrezări o soluție în afara hăituirii gazdelor localnice cu Fiscul și Poliția: scăderea tarifelor la pensiunile oficializate. Dar nimeni nu se-ndură să coboare cât de cât prețul-standard de 120 de lei pe noapte…
*
S-a micșorat ziua, soarele-i deja tomnatic, plouă pe sponci, râurile s-au prizărit de tot. La Năsăud, Someșul Mare e cât Bahluiul, abia mai susură printre pietroaie, la Lăzarea, Mureșul îl treci cu piciorul, la Bicaz, lacul s-a ghemuit ca niciodată. După toate cele, seceta ne mai lipsea!
