Râul Prut secţionează numeroase localităţi moldave despărţite de familii, cu cimitirele strămoșilor lăsate dincolo, în cealaltă jumătate de sat. Datinile şi obiceiurile păstrate prin veac au suferit contaminări şi mutaţii, care, totuşi, nu le afectează hotărâtor esenţa. Evoluţiile demografice specifice, precum şi diferenţele (marcate totuși) de cult au îngăduit, mai degrabă instinctiv şi neprogramatic, menajarea unei spiritualităţi a locului ale căror particularităţi pot fi identificate. Sunt vreo 40 de sate din partea basarabeană cărora li s-au atribuit noi denumiri. Multe, cândva identice pe ambele maluri, s-au pierdut, dar pot fi regăsite printre toponimia unor zone din mica geografie a arealului. Este o arie cu apăsată specificitate, marcată de relaţii inter-umane afectate de geografia Ribbentrop-Molotov. Fiind situate, parte, în zonă de frontieră, cu acces controlat şi limitat, multe dintre localităţile despărţite de Prut au fost puţin cercetate de specialiştii noștri şi, oricum, nici o investigare n-a avut în vedere ambele realităţi „în oglindă”. Cele de dincolo de „râul blestemat”, evident, nici atât. O posibilă „Carte a Prutului”, cu elaborare comună româno-moldavă, ar putea identifica repere arheologice relevante; cercetarea comparată a realităţilor etnografice şi etnologice ar desluși ce s-a păstrat, ce s-a pierdut, ce merită resuscitat; ar cerceta amănunțit configurarea populaţiei – număr, mobilitate, „migrare dirijată” (deportările), apoi organizarea administrativă în perspectivă istorică; familii despărţite – consecinţe, evoluţii, prognoze; specificităţile locale; tezaurul folcloric: influenţe, raportul între autentic şi inautentic. Dar utile pot fi și inițiativele de investigare literară, în stare să dezvăluie mai mult decât propun datele seci ale cifrelor oficiale. Cum ar fi, de pildă, și truda scriitorului-fotograf Ștefan Susai, ce-și continuă investigațiile într-o arie aproape necirculată de scriitorimea noastră, și nu-i prea ades cercetată nici de condeierii basarabeni.
Un exemplu aparent minor în rubrica de astăzi: între satele din „Țara Prutului” basarabo-română, stațiile de autobuz sunt mai totdeauna onorate cu covor floral izvodit din mozaicuri așternute cu har și grijă de meșteri locali atenți să nu semene o stație cu cealaltă decât prin bucuria stropului de culoare izvodit parcă neașteptat într-un peisaj monoton, banal și oarecare. În România rar sunt astfel onorate popasurile și răscrucile rurale, iar autobuzul oprește când i se face semn de pe marginea drumului. Iar mari orașe (Iașul de pildă) n-au nici acum o gară pentru autobuze! Pe cealaltă parte a Prutului, primarii se-ntrec să așeze cât mai la vedere și-n ramă veselă emblema satului care în ultimii ani se tot usucă, în vreme ce stația înflorește, adăugându-și și reală valoare a creativității locale.
Motiv pentru care Ministerul culturii i-a propus lui Susai, autor al mai multor remarcabile albume dedicate satului basarabean, să adune în formula ilustrație comentată nou apărutele semne culturale ale veacului XXI. Iată-l acum, instalat în habitaclul (altă rimă n-am avut!) antediluvianului autobuz albastru (care a depășit de mult milionul de kilometri) coborând spre Râșcani pe la Corlăteni-Grinăuți-Recea. „Pe locul de alături e-o fată pe care o știu de mult. Locurile în autobuz se trec de la o generație la alta. Mama ei stătea pe același loc. A murit în urmă cu câțiva ani, iar fiica i l-a luat.” Susai îi cercetează chipul reflectat pe sticla geamului, în care pare a se oglindi o tulbure tristețe, remușcare și acceptare mută. Pare a-i zice: „Căsătoria are ceva în comun cu mersul zilnic cu autobuzul. Oamenii pot să nu-ți placă, dar n-ai cum coborî ori rămâne în stație. Mi se pare că-s mai legată de oamenii din autobuz decât de căsătoria mea (…) Nu l-am iubit niciodată, la început l-am respectat, aș putea spune că acum îl urăsc, nu am știut ce este dragostea, sunt doar o femeie în casă care spală, face mâncare, face curat, femeia care a ajuns jucăria lui sexuală…” Autobuzul trece de Recea, și pare a se auzi povestea mai departe: „Stația asta e frumoasă ca o casă mare. Mi-ar fi plăcut să fiu mireasă aici. Ar fi putut și nunta să aibă loc la intrarea în sat, aici ar fi încăput cu toții. Acasă n-am voie să privesc pe geam. Întotdeauna sunt întrebată la cine mă uit, pe cine aștept să treacă, acasă mă uit doar în jos.” Autobuzul oprește la stația cu mozaic de la Râșcani. „Oamenii coboară bucuroși, se salută, se îmbrățișează (…). Fata este așteptată de un bărbat pe care nu-l iubește, care a și luat-o la rost pentru nu știu ce. El pleacă înainte pe jos și o lasă cu sacoșele grele. Poate o vor părăsi în stația astă frumoasă, dar n-are ea norocul ăsta. Dacă ar fi în puterile mele, i-aș face-o cadou. Într-o asemenea stație ca o casă mare, i-ar fi plăcut să fie împodobită mireasă. O stație poate fi și locul în care viața să-o ia pe alt drum… ”
„Înapoi, autobuzul albastru pleacă gol-goluț. Uneori, mai ales seara, face ultimul drum parcă pentru a se reculege. Mai cară și aer, nu doar oamenii, din generație în generație”.