Din „Jurnal” (XXXII)

Ofer sugestii… de regie. Cum am scris tot pe-aici la data premierei, spectacolul Naționalului ieșean cu „Chirița în provincie” aduce câteva (discutabile) surprize, probabil cu intenția de a „actualiza” un text străvechi. Nu agreez astfel de tentative, pe care le consider inutile, dacă nu chiar trădătoare: și Shakespeare jucat în costume moderne de stradă, și Alecsandri în blugi rămân veșnic actuali prin surprinderea eternului uman din portretistica epocii lor, receptat deplin rezonant și peste veac; a-i aduce cu sila în scenografia și costumația altor secole echivalează cu un transplant pe care un organism teatral sănătos n-are cum să-l accepte. Merge ca aventură intelectuală șugubeață, nu văd motivele pentru care ar trebui luat în serios și practicat cu osârdie drept semn distinctiv al dezinhibării, curajului regizoral și inventivității creatoare. Dar dacă-l cutezi, atunci fă-l cum se cuvine!
În noua „Chiriță…” de la Iași, sătenii din Bârzoieni, cei care oftează cu foc „Cucoană, dreptate ne dă! / Cucoană, dreptate ne fă!”, își arată discret pașapoartele, semn c-or fi (ce altceva?) căpșunari întorși de prin străinătățuri. Ca glumiță, merge, și-i primită cu amuzament, chiar dacă „actualizarea” șubrezește credibilitatea entuziasmului victorios cu care Coana Chirița își primește jinduitul „pasport” adus de Musiu Șarl. Și aici e aici. Pe bună dreptate, publicul a fost (și a rămas) consternat văzând că profesorul de franceză al lui Guliță este… un negru!! Încă o trăsnaie – care, de ar fi fost dusă până la capăt, putea într-adevăr constitui o cheie motivațională pentru continuarea și acceptarea demersului regizoral timid iconoclast. Ofer sugestii… inutile și târzii: Musiu Șarl este, acum, Mister John, de aia-i negru: afro-american, profesor de… engleză. Își mai pune cineva odraslele, în Moldova anului 2018, să învețe limba lui Voltaire? De ce s-o facă? De la Nistru pân’la Tisa / România englezi-s-a! Guliță nu va mai traduce furculiță prin „furculision”, nici friptură prin „fripturision”, ci, în admirația generală, „furculeișân” și „friptureișân”. Sumedenie de alte semne teatrale s-ar putea în continuare astfel converti, rezultând o țesătură în care trimiterea către actualitate, directă ori aluzivă, să primească și statutul de comentariu ironic „din off”. Am „păstorit”, cu decenii în urmă, o memorabilă „Chiriță”, tot la Naționalul din Iași, cu Tamara Buciuceanu în rolul principal. A fost un succes, dar, desigur, acum, n-aș mai face-o aidoma. Idei n-ar lipsi: de pildă, un Musiu Șarl chinez. De ce nu?
*
Împreună cu dl Nikolozishvili, ambasadorul Georgiei la București, și cu primarul Iașiului, dl Chirica, am stabilit locul în care va fi amplasat monumentul marelui scriitor clasic georgian Besarion Gabașvili, mort la Iași în secolul XVIII (1791). Probabil, la începutul lui noiembrie se va dezveli bustul dăruit Iașiului de georgieni. În 1976 editam, la „Junimea”, întâia (și deocamdată singura) carte a lui Gabașvili (Besiki) în România, „Oștile tristeții”; încă de pe atunci au fost începute demersurile pentru amplasarea statuii, dimpreună cu piatra tombală, cât mai aproape de fostul mormânt al poetului. În sfârșit, bustul, realizat de unul dintre cei mai cunoscuți sculptori georgieni, Maisuradze, a sosit la Iași. Cum pregătim și un pliant dedicat evenimentului, am revăzut câteva dintre vechile surse documentare de la sfârșitul secolului XVIII, perioadă în care capitala diplomatică a Rusiei se afla, de fapt, la Iași, unde-și stabilise curtea cneazul Potemkin, dorit rege al Daciei de către țarina Ecaterina a II-a (Gabașvili a fost unul dintre ambasadorii acreditați aici).
Am dat și peste facsimile ale primelor exemplare din întâiul ziar tipărit în țările române, „Courrier de Moldavie”, scos la Iași, în tipografia lui Potemkin, începând cu februarie 1790. În numărul 7 se publică o relatare despre festivitățile mirobolante prilejuite de încă o înălțarea în grad a „prințului mareșal” Potemkin, devenit „mare hatman al trupelor de cazaci ai Ecaterinoslavului și Mării Negre”. Iată un solemn moment protocolar: „Muzica terminându-se, Generalul de Brigadă Platov a apărut ținând în brațe un imens borcan, pe care l-a băut în numele întregii națiuni cazace și în sănătatea Monseniorului Mare Hatman. Borcanul a trecut apoi din mână în mână și fiecare conviv a băut cu entuziasmul care anima toată suflarea, pentru sănătatea și prosperitatea Alteței Sale.”
Fără comentarii.