Din galaxia Gutenberg în galaxia Zuckenberg

A murit academicianul Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor, un universitar rasat, critic literar de vocație, cu operă solid construită, și manager priceput al treburilor unei orgolioase organizații de breaslă dintotdeauna dificil de diriguit. Fondator al Partidului Alianța Civică, acum 32 de ani candida la președinția României, pentru ca în 2000 să declare că se retrage din viața politică. A condus Uniunea Scriitorilor vreme de două decenii, nu fără a avea de înfruntat contestări și reproșuri a căror temeinicie nu-i nici cazul și nici momentul să o luăm în discuție acum și aici. În atât de aglomeratul an electoral 2024 se va adăuga, după decesul președintelui Manolescu, încă o zgomotoasă confruntare la urne, de astă dată scriitoricească. Și poate nu-i lipsită de interes o repede ochire asupra celor întâmplate atunci, întrucât lumea se află în pragul ieșirii din Galaxia Guttenberg spre a intra cu voioșie în Galaxia Zuckenberg, iar pentru destinele literaturii noastre ar fi de dorit ca pe oamenii scrisului să-i preocupe mai degrabă alarmanta stare a (ne)lecturii și perspectivele încețoșate ale principalului vector – cartea, decât obsesiva calibrare pe ținta nr. 1 – persoana președintelui. Lozinca e simplă și veche: la vremuri noi, oameni noi! După ratarea Cotrocenilor, pentru Nicolae Manolescu miza devenise mai mică, dar și ea nu chiar ușor de atins – re-câștigarea președinției Uniunii Scriitorilor. În presa scrisă și pe internet se publicau luări de poziție, programe, mesaje de susținere, contestări – adică, obișnuitul și pitorescul tacâm electoral. Lista se deschidea cu prezidentul în funcție, Nicolae Manolescu, urmat de Ștefan Agopian, Nicolae Breban, Dan Mircea Cipariu și Constantin Stan. După cum se vede, nume de calibre flagrant diferite. Firește, platformele-program aveau ca deviză creșterea literaturii românești și a scriitorului cinstire. Premisa de la care se pleca, citând spusele romancierului american Philip Roth („era literaturii a trecut”) a nuanțat-o optimist Manolescu: „dacă era literaturii a trecut, nevoia de literatură a rămas”. Câtă și până când, s-o vedea. „După Revoluție, prestigiul de scriitor a fost dinamitat!” (Cipariu), iar Uniunea a ajuns „în pragul falimentului” (Agopian). Pare-se gospodar chibzuit, Șt. Agopian își propunea, întâi de toate, să strângă baierile pungii prin „sacrificarea investițiilor”. Cum Uniunea Scriitorilor nu construiește autostrăzi, n-am fi avut ce vedea nici atunci, cum n-am avea nici acum, economii izvorând dintr-un capitol bugetar… cvasi-inexistent. Nicolae Breban își sintetiza programul într-o frază-mamut, coerent și convingător articulată: „Reabilitarea imaginii scriitorului, ca și a întregii literaturi moderne și contemporane, în ochii publicului românesc (n.n.: cine și cum a compromis-o?), recâștigarea lectorului nostru din varii straturi sociale, iubitor de literatură și artă românească (n.n.: cum și de ce a fost pierdut pe parcurs?) și susținerea financiară a autorului viu, supus azi, la două decenii de la Revoluție, la nu puține vexațiuni, confuzii umilitoare, voite sau nu, ca și reluarea legăturii active cu vecinii și colegii noștri europeni…” ș.a.m.d. D.M. Cipariu crede că problema de fond a Uniunii Scriitorilor derivă din lipsa comunicării interne: „Nu ne cunoaștem între noi (n.n.: de fapt, nici nu ne citim!), nu suntem în contact în timp real cu informații elementare despre viața noastră literară, nu știm cum și pentru ce sunt cheltuiți banii instituției, nu cunoaștem criterii de selecție…” Valabil și atunci, valabil și acum. Singurul care a avut curajul să atace o temă pe care n-am mai văzut-o reluată de atunci a fost outsiderul Const. Stan – dar a făcut-o cu timiditate, intuind că nu-i deloc aducătoare de voturi: gonflarea de-a dreptul iresponsabilă a Uniunii cu sumedenie de pseudoscriitori veleitari: „Consider total eronată opinia provenind de la actuala conducere potrivit căreia cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom fi mai luați în seamă de autorități.” Subscriu fără rezerve! În cazul unei uniuni de individualități creatoare, numărul membrilor în sine înseriați cu rabat la condiționarea valorică n-are cum adăuga prestigiu întregului. Dimpotrivă, îi afectează capitalul de autoritate și prestanță. Fie și numai prin diluție. Aici, regretatul Nicolae Manolescu a greșit, iar noul președinte, indiferent cine va fi, n-are cum repara. Asta a fost, asta e!