Pe vremea tinereții mele se circula „afară” cu avioane IL.18; mă aflam „în rândul patru, banca de la geam”, între Dobrin și Răducanu. Ne întorceam de la Cracovia, unde Naționala izbutise un chinuit egal cu Polonia (1-1, meci amical, Teașcă antrenor). Mucalitul Dobrin mototolește o hârtie și i-o dă lui Rică:
- Arunc-o pe geam.
Ascultător, Rică începe să moșmondească la hubloul avionului aflat deasupra norilor:
- Da’ cum se deschide?
- Vezi că tre` să fie un buton pe-acolo.
Nici până azi Rică n-a găsit butonul cu pricina…
Altădată, eram cu el în pestrițul Bazar de la Istanbul. Mă rugase să-l ajut la cumpărături, fiindcă „turcaleții ăștia nu știu nicio limbă”. L-am ajutat. Și-a cumpărat ditamai puloverul greu, alb, ornat la piept cu patru imenși trandafiri roșii. Mai târziu mi l-a lăudat:
- E grozav! Mă vede milițianul de la o poștă și pune stopul pe verde.
Într-unul dintre filmele mele de lung metraj cu tematică sportivă („Totul pentru fotbal!”), regizorul Andrei Blaier a avut inspirația să-l includă în distribuție și pe Răducanu. Filmam la Buzău. Seară de seară, prin preajma hotelului începeau să se foiască tot soiul de indivizi (în semiîntuneric li se zărea doar albul ochilor) ce tăbârceau canistre aduse plocon lui Rică:
- E hartist de-al nostru, să ne trăiască!
Către finalul filmului imaginasem un scurt dialog între Rică și Jean Constantin. Vădind totală lipsă de respect față de textul din scenariul aprobat la virgulă de „foruri”, cei doi și-au dat drumul de-a dreptul exploziv într-un torent năucitor de replici comice, evident, improvizate:
- Mă, elementule – îl tachina Jean – termină cu învârtelile și miș-mașurile!
- Taci, bă – îi replica Rică: se vede că n-ai școală. Du-te la școală, frate-meu, că fără știință de carte…
Rică avea perfectă dreptate, ce poți face în viață fără știință de carte? Cel mult s-ajungi ministru – așa că, la montaj, am lăsat dialogul neatins. Este, și acum, delicios…
*
Antrenorului Titi Teașcă i-am publicat la „Junimea” cartea „Ce rău v-am făcut?”, sugerându-i un titlu cât de cât atractiv, pentru că, inițial, se chema „Unele aspecte ale vieții antrenorului de fotbal”. Lansarea a avut loc la Sibiu, unde nea Titi antrena în divizia B. După festivitatea de la librărie (puhoi de oameni!), ne pomenim invitați la ditamai banchetul în salonul de onoare al Hotelului „Bulevard” – fapt cu totul neobișnuit, fiindcă Teașcă n-a dat nimănui o bere de când îl știam.
„Nea Mircea – mi-a explicat – mi-au căzut niște bani din cer! Am jucat în deplasare și, după obiceiul pământului, i-am băgat arbitrului în buzunar un plic cu zece miare. Zero la zero până în minutul 90. Scapă singur unul de-al meu, driblează portarul ieșit dincolo de 16, trimite către poarta goală și, când mai erau doi metri să intre mingea-n ațe, ticălosul de arbitru… fluieră sfârșitul meciului! M-am dus după el, în cabină, și i-am zis ce merita să-i zic. Nea Titi – mi-a răspuns – asta e, n-am putut face nimic. Și mi-a dat plicul înapoi. La Sibiu îl deschid și găsesc… două’j de mii. Nenorocitul, a-ncurcat plicurile și mi l-a dat pe cel al gazdelor!” Povestea ziceam că se folclorizase, dar cine-o mai știe acum? Teașcă (e de mult pe lumea cealaltă) susținea că i s-a întâmplat chiar lui. Așa o fi fost, mai știi?
