Filmele istorice, patriotice, puternic impregnate ideologic, erau în fruntea listei de alocări bugetare
De la Vladimir Ilici Lenin citire, care spunea că „cinematografia este pentru noi cea mai importantă dintre toate artele”, la „tătuca” Stalin, care sublinia că „cinematografia este cel mai mare mediu de agitație în masă”, regimurile comuniste au acordat o atenție deosebită celei de-a șaptea arte.
În România socialistă, cinematografia a beneficiat de fonduri serioase pentru realizarea unor filme menite să suscite sentimentul patriotic, să înflăcăreze inimile proletare și să slăvească eroismul revoluționar.
Cinematografia românească a evoluat și a cunoscut o dezvoltare semnificativă cu suport financiar de stat în cadrul politicii culturale controlate ideologic de Partidul Comunist Roman (PCR), ajungându-se în anii ’70 la o producție de vârf, când se realizau 20-30 de filme anual.
Filmele istorice, patriotice, cele dedicate unor evenimente din „trecutul glorios al țării” și ecranizările care conturau efigiile unor personaje pe care istoriografia comunistă le-a impus în galeria eroilor neamului erau în fruntea listei de alocări bugetare pentru realizarea unor producții cinematografice puternic impregnate ideologic.
Modele autohtone de eroi, care trebuiau să „neutralizeze” modelele din cinematografia occidentală
În perioada care a urmat ședinței Comitetului Executiv al PCR din 6 iulie 1971, când au fost prezentate „tezele” lui Nicolae Ceaușescu, care puneau accentul pe „rolul conducător al partidului în toate activitățile politico-educative”, și momentul configurării, în cea de-a doua jumătate a anilor ’70, a protocronismului românesc, care susținea că experiența românilor a anticipat experiența occidentală promovând o viziune naționalistă asupra trecutului istoric, cinematografia autohtonă a vizat câteva personaje istorice, precum domnitorii Ștefan cel Mare (film în regia lui Mircea Drăgan), Mihai Viteazul (film regizat de Sergiu Nicolaescu) sau Dimitrie Cantemir (film în regia lui Gheorghe Vitanidis).
Aceste filme cu efigii istorice s-au adăugau celor realizate în anii anteriori, din care amintim, în ordine cronologică, „Neamul Șoimăreștilor” (1965), „Dacii” (1967) sau „Columna”(1968).
Au urmat apoi și alte ecranizări, ca „Frații Jderi” (1974), dar și filme în care istoria s-a diluat în poveste și aventură, ca „Nemuritorii” (1974) sau „Muschetarul român” (1975).
Efigiilor de voievozi li s-au adăugat figurile unor luptători pentru dreptate și libertate, de la cele ale haiducilor și ale conducătorilor revoluțiilor din 1821 (Tudor Vladimirescu, în filmul regizat de Lucian Bratu) și 1848 (Nicolae Bălcescu, Avram Iancu), la cele ale militanților pentru Unirea Principatelor Române, până la luptătorii antifasciști și neînfricații comuniști, promotori și constructori ai noului regim de democrație populară. Din panteonul neamului, cinematografia românească a proiectat figuri de poeți și scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă), de artiști ai scenei (Constantin Tănase) sau ai penelului (Ștefan Luchian), de inventatori temerari (Aurel Vlaicu) sau compozitori (Ciprian Porumbescu). Chiar dacă erau puternic impregnate ideologic, aceste filme, care au marcat cinematografia românească, au oferit publicului modelele autohtone de eroi, care trebuiau să echilibreze sau să „neutralizeze” modelele promovate de cinematografia occidentală.
De la „Balada”, la „Ciprian Porumbescu”, pentru a face cunoscut pretutindeni numele compozitorului
În anul 1973, care a fost un an bun pentru cinematografia românească, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Suceava avea loc, chiar în ziua de sărbătoare de 1 Mai, premiera filmului „Ciprian Porumbescu”, film realizat în studiourile Centrului de Producție Cinematografică București, cu participarea Conservatorului „Ciprian Porumbescu” și cu concursul autorităților administrative din județele Suceava și Brașov, în regia lui Gheorghe Vitanidis.
George Vitanidis mărturisea că dorea să realizeze, încă din anul 1953, un film despre viața lui Ciprian Porumbescu și schițase chiar un scenariu, care – dezvoltat pe parcursul anilor care au urmat – a fost aprobat de Studioul Cinematografic București și a intrat în faza de producție abia în luna martie a anului 1972.
Filmul, cum se poate vedea pe un exemplar dactilografiat al scenariului cinematografic semnat de Gheorghe Vitanidis, avea inițial titlul „Balada”, dar, așa cum aflăm de la unul dintre cei care ne pot oferi informații din culisele realizării acestei producții, suceveanul George L. Ostafi, a primit la final numele compozitorului patriot, a cărui viață este evocată în cele două părți ale ecranizării care are o durată totală de 139 de minute.
George L. Ostafi, care a însoțit echipa de realizatori o vară întreagă, la filmările care s-au făcut la Putna, Stupca și la Suceava, în calitatea oficială de șef al Secției de propagandă din cadrul Comitetului Județean de Partid Suceava, își amintește că, la vremea aceea „se cânta «Balada», care era o piesă cunoscută, dar puțini știau că era compusă de Ciprian Porumbescu, un compozitor din Bucovina”, un ducat al apusului Imperiu Habsburgic, o provincie al cărei teritoriu a fost apoi parțial ocupat de armata sovietică, smuls din trupul țării și înghițit de uriașul „vecin și prieten” de la răsărit.
Așa că, în locul titlului inițial al filmului, „Balada”, s-a preferat numele compozitorului Ciprian Porumbescu „pentru a-l face cunoscut pretutindeni”.
În fond, era vorba de un film despre viața lui Ciprian Porumbescu, un film care evoca personalitatea artistului patriot „cu tot revoluționarismul care – așa cum subliniază George L. Ostafi – a pus pe jăratec Imperiul Austro-Ungar”.
„Prin funcția pe care o aveam ar fi trebuit să temperez această exaltare, dar mărturisesc că am stimulat latura patriotică”
George L. Ostafi, care deține un exemplar dactilografiat al scenariului cinematografic (scenariu care cuprinde metrajul util al filmului, cu scenele numerotate și cu dialogurile scrise de Fănuș Neagu), a legat pe parcursul filmărilor o prietenie cu regretatul scenarist și regizor Gheorghe Vitanidis, care, așa cum afirmă el, „a făcut un film de un patriotism exaltat”.
„Prin funcția pe care o aveam – spune George L. Ostafi – ar fi trebuit să temperez această exaltare, dar mărturisesc că, dimpotrivă, am stimulat latura patriotică”.
Pe exemplarul dactilografiat cu scenariul filmului există o dedicație scrisă și semnată de Gheorghe Vitanidis, localizată și datată „Suceava, 23 mai 1972”: „Tovarășului Ostafie, cu toată stima și recunoștința pentru dăruirea cu care s-a apropiat de Ciprian Porumbescu și de filmul care-i va purta numele”.
După obiceiul pe care-l are (stau mărturie în acest sens, în biblioteca lui personală, o serie de cărți cu dedicații și cu autografele autorilor), George L. Ostafi scrie și semnează dedesubt următoarele rânduri: “Da, prietene Gh. Vitanidis, am turnat împreună nu un film, ci un poem, o Baladă”. Pe verso se află o altă contra-dedicație semnată de George L. Ostafi: „Dragă Vitanidis, în filmul nostru, exaltând iubirea, să nu devalorizăm patriotismul lui Ciprian. Ciprian Porumbescu (n.n. – se referă la film) este nu numai un imn, ci și o revoluție”.
„O experiență formativă” pentru actorul Vlad Rădescu, care a rămas cu „un sentiment de împlinire profesională și umană”
Rolul principal a fost atribuit unui debutant, tânărul Vlad Rădescu, student în anul I la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București.
Din distribuție au făcut parte actorii Dina Cocea, Clody Bertola, Gheorghe Cozorici, Nicolae Corjos, Emanoil Petruț, Toma Caragiu, Amza Pellea, Ion Besoiu, Alexandru Repan, Iurie Darie, Constantin Rauțchi, Sebastian Papaiani, Ioana Bulcă, Cezara Dafinescu, Tamara Crețulescu, dar și Aurel Tudose (membru al Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”, care a interpretat rolul lăutarului Grigore Vindireu), actor care a fost remarcat de regizorul Gheorghe Vitanidis într-un spectacol prezentat pe scena Casei de Cultură Suceava.
Imaginile au fost filmate de Ovidiu Gologan și Aurel Kostrakiewicz, iar filmările combinate au fost realizate de operatorul Alecu Popescu, fratele regizorului Ion Popescu-Gopo.
Regizori secunzi ai filmului au fost Doru Năstase și Nicolae Corjos, iar muzica lui Ciprian Porumbescu (care a fost prelucrată de Richard Oschanitzky) a fost interpretată instrumental de Orchestra Operei Române din București, dirijată de Paul Popescu. La realizarea coloanei sonore au contribuit Corul „Madrigal”, dirijat de Marin Constantin, și Ansamblul „Ciprian Porumbescu” Suceava, dirijat de George Sârbu, având-o ca solistă pe Sofia Vicoveanca.
După mai bine de trei decenii de la debutul său cinematografic, Vlad Rădescu mărturisea într-un interviu pe care i l-a acordat lui Constantin Boiciuc (sursa HotNews.ro) că filmul a constituit pentru el „o experiență formativă”, că la vârsta de 19-20 de ani a avut ocazia să întâlnească oameni, artiști, locuri pe care altfel n-ar fi avut prilejul să-i cunoască, și că a rămas cu „un sentiment de împlinire profesională și umană”.
„Se bătea toba, în surdină, pe coarda sensibilă a celor care știau că Bucovina era pământ românesc…”
Pe de altă parte, în același interviu, la întrebarea „Credeți că filmul a fost deformat ideologic?”, Vlad Rădescu oferă un răspuns care plasează filmul în categoria producțiilor ideologice: “Sigur că a slujit campaniei ideologice a lui Ceaușescu. Cred că avea o doză de patriotism exagerat, ușor naiv, care slujea intereselor lui și parodiei de antisovietism cu care încerca să facă bravadă. Filmul părea că nu are legătură cu politicul concret al zilei, iar eu eram sedat, dacă se poate spune așa, de succesul de public pe care l-a avut filmul și care a fost fulminant în următorii doi ani. Să nu uităm că, în aceeași perioadă, a fost schimbat și imnul de stat. Dar, ca dovadă a emisiunii ideologice dure și arbitrare, chiar vorbele cântecului au fost schimbate. Se bătea toba, în surdină, ca să fim drepți, pe coarda sensibilă a celor care știau că Bucovina era pământ românesc, cu aluzie și la Basarabia, că Ciprian Porumbescu a trăit și a studiat la Cernăuți, că acolo a explodat ca tânăr compozitor. S-a profitat de destinul lui tragic pentru a manipula conștientul colectiv al neamului.
Cinematografia a fost cel mai important instrument de propagandă al vremii. Dar aceasta nu scade cu nimic meritul artistic și entuziasmul celor care au făcut filmul. Gândul meu pios se îndreaptă către regizorul care nu mai este printre noi, Gheorghe Vitanidis, care nu cred că a sesizat că opera sa va fi manipulată în contextul acelor vremi”.
Interioare pentru Universitatea din Cernăuți filmate în sediul… Comitetului Județean de Partid Suceava
În textul scenariului (și în filmul realizat de Gheorghe Vitanidis) a fost evitată cu grijă orice referire la Cernăuți, capitala Bucovinei, orașul în care a studiat Ciprian Porumbescu, „ca să nu lezăm – așa cum spune George L. Ostafi – sensibilitățile rușilor”, mai ales că imaginile filmate (în care sunt și exterioare din Cernăuți) au fost transpuse pe ecran panoramic în laboratoarele cinematografice de la Moscova. În toate secvențele care vizează Cernăuțiul (secvențe numerotate în scenariu 16, 17, 18, 19…) se folosește sintagma „oraș universitar”.
Așa cum afirmă George L. Ostafi, secvențele de film care aveau ca loc de desfășurare sala de festivități a universității cernăuțene au fost realizate, chiar la sugestia lui, în… clădirea în care era sediul Comitetului Județean de Partid Suceava, fosta primărie a orașului construită de primarul Franz cav. Des Loges în anul 1904, actualul Palat Administrativ în care funcționează Prefectura și Consiliul Județean Suceava. Sala de festivități din „orașul universitar”, în care s-au realizat filmările, nu este alta decât sala cu vitralii, care se numește acum Sala „Ștefan cel Mare”.
Proiect pentru „Monumentul Baladei”
George L. Ostafi era preocupat la vremea aceea de realizarea unui monument închinat lui Ciprian Porumbescu. În curtea Casei memoriale „Ciprian Porumbescu” din Stupca, amenajată într-o anexă a fostei case parohiale în care a locuit familia Porumbescu, nu era încă amplasat bustul din marmură al compozitorului (realizat de sculptorul Naum Corcescu), și nici în parcul muzeului (muzeu amenajat în conacul construit, înainte de anul 1850, de boierul Alecu Popovici) nu se afla statuia din bronz (realizată de maestrul Dumitru Căileanu).
Monumentul imaginat de George L. Ostafi, care, în ton cu titlul inițial al filmului, ar fi trebuit să se numească „Monumentul Baladei”, reprezenta o cruce și o vioară, având la bază o coroană voievodală. „O cruce cântând la vioară”, cum scrie el pe schița creionată pe ultima filă a scenariului filmului, exemplar pe care l-a primit cu dedicație de la regizorul Gheorghe Vitanidis. Un catren scris dedesubt și semnat de George L. Ostafi susține ideea acestui monument: „Baladă, tu un nesecat izvor, / O cruce fără lanțuri și zăbală, / Suspin oftat din suflet de popor, / Os de coroană veche, voievodală”.
„Rolul meu era să ajut sub toate aspectele echipa de filmare, să obțin tot ceea ce trebuie…”
La Stupca nu mai exista vechea casă parohială în care a locuit familia Porumbescu între anii 1865-1883, dar, din anul 1953, într-o anexă originală (fosta bucătărie de vară) a fost amenajată o „casă memorială”. Pentru turnarea filmului s-a realizat mai întâi o fațadă din placaj, care nu putea să ascundă faptul că era o butaforie. Cu sprijinul primului secretar al județului și al secretarului cu propaganda, șeful de secție George L. Ostafi a obținut toate materialele necesare realizării unei fațade din lemn, cu prispă și pridvor. Scenele de interior au fost filmate însă în alte locații, dar fațada oferea privitorului aspectul vechii case parohiale.
De fapt, așa cum spune George L. Ostafi, „rolul meu era să ajut sub toate aspectele echipa de filmare, să obțin tot ceea ce trebuie, de la caii și figuranții necesari turnării filmului, până la hrana întregului colectiv”.
Dar rolul său nu s-a limitat doar la asta. A avut idei care au fost însușite și preluate cu entuziasm de echipa de filmare, așa cum a fost cea de-a face să apară în film (în scena în care călăreții imperiali luau tinerii la oaste cu arcanul) numai cai pintenogi, care au devenit așa cu ajutorul… vopselei albe.
