Din cireș eu ți-am cântat o serenadă

Există două discipline de concurs, unde cetățeanul român își cultivă cu mândrie supremația, putând acorda la orice oră meditații contracost omologilor din alte țări: accidentele de căruță și căzăturile din cireș. Și unele și altele sunt patronate de Regia Autonomă a Romantismului, sfârșind prin a înțoli în ghips irefutabila foame națională de poezie. Dar, fiindcă în aceste zile cireșul își recoltează gloria pe care o dată pe an calendarul i-o acordă, îi vom închina și noi cerneala din stilou, lăsând la o parte atemporala căruță, în care românul se încăpățânează de milenii să se transporte pe șosele tot mai rapide.
Scopul ascensiunii în cireș este, desigur, culegerea cireșelor, care folosesc la fabricarea cireșatei, a dulceții de cireșe sau a siropului de cireșe. Însă doar grobienii fără imaginație dau cireșelor asemenea întrebuințări. Adevăratul alpinist în cireș culege cireșele exclusiv pentru a face din ele cercei, meniți să împodobească urechiușele ființei iubite. Tocmai de aceea, a le cumpăra din piață, în loc de a le culege cu mâna ta, e aproape un sacrilegiu; e ca și când ai asculta o mare simfonie cu urechile altuia.
Până acum un timp, blegul care sălășluiește în mine avea impresia că cireșul este micul everest de livadă, escaladat doar de firi romantice cu vârsta până în maxim 25 de ani. Vai de capul meu, cât de mult m-am putut înșela! În realitate, până și persoane sărite departe de vârsta nebuniilor omologate de natura omenească, chiar și bătrâni cu dentiția acaparată de straiul viplei nu se dau în lături de la urcușul în cireș și de la inevitabila parte a doua, căzătura din cireș.
Pe vremea când eram mult mai visător ca acum, într-o noapte de iunie ce-și acoperea formele apetisante cu un furou țesut din beții aromatice, mi-am pus în cap să-mi asigur porția de nemurire, schițând o hartă a frecvenței căderilor din cireș. Doream să stabilesc în care locuri din țară se cade mai cu spor din cireș și în care mai puțin; dar a trebuit să renunț, din pricina cheltuielilor cerute de volumul imens de muncă. Cu toate astea, am izbutit să evidențiez câteva localități fruntașe pe ramură, unde – parafrazând începutul romanului „Douăsprezece scaune” al marilor clasici ruși Ilf și Petrov – accidentele de cireș sunt atât de numeroase, încât oamenii se nasc doar pentru a se sui în cireș, a plonja în gol și a îmbrăca în final uniforma scorțoasă a ghipsului.
Ah, voi plonjori din piscuri de cireș, zburători care vă faceți oasele pulbere, de dragul obiceiului fără moarte al cireșelor prinse la urechi! Aud tocmai de aici cum gâlgâitul romantic al sângelui vostru îndrăgostit suie precum locomotiva în fibra lunii iunie!