Din carnet (XXII)

– Firma de cablu m-a blagoslovit, gratis, cu încă un telefon. Nu-l folosesc. Cinstit vorbind, nici nu mai știu ce număr are. Cum-necum, soneria de alarmă i-a fost activată (cred că am umblat pe unde nu trebuie) și-i programată pentru ora 1,30 noaptea. Încerc în toate felurile s-o dezactivez – zadarnic. Singura soluție: până urnesc un meșter („apăsați tasta cutare”, după care… asculți muzici) seară de seară mut telefonul cel nou în baie, unde sună-n prostie, dar nu-mi strică somnul. Îmi amintesc cât de greu era, cu decenii în urmă, să primești aprobare pentru montarea unui post telefonic: aveau prioritate cei cu funcții, cu certificate medicale, dar mai ales cei cu destule… pile. Cu aparatul nou, încă două mobile și bătrânul fix, am patru telefoane în casă – parcă-s la dispeceratul 112! Sunt anunțat că, în curând, voi avea și fibră optică. Ca să ce? Tehnica veacului ne copleșește: singurătatea se tot subție, cea ce-i și bine, și rău, fiindcă noi, cei ce am prins și telefonul cu manivelă, resimțim prezența fiecărei tele-scule sofisticate ca pe un suspect intrus invaziv. Probabil, vechile spaime.
– Cea mai mică notă ce am văzut acordată vreodată de „Gazeta sporturilor” unui antrenor, adică 3, a primit-o Contra, după meciul nenorocit cu Timișoara. Același Contra este în cărți, în aceeași săptămână, pentru preluarea onorantului post de selecționer al Naționalei. Absurd! Sunt contra Contra.
– Fiind programat la Cardiologie pentru periodica electrocardiogramă, mă așez la ditamai coada. O femeie se oferă să-mi ofere loc în față: spune că mă cunoaște „de la tipografie, unde a lucrat la tipar înalt”. Încerc să refac, din amintiri, peisajul secției cu vechi mașini clămpănitoare. Bătrânica amabilă să fie „puitoarea” codană la care ne uitam cândva, toți, cu jind? Mai știi? Se oferă să-mi cedeze rândul și un personaj pe care nu-l recunosc nicicum – zice că am vânat cândva împreună. Așa o fi, mulțumesc, da-mi păstrez locul. Când să-mi vină în sfârșit rândul, o fătucă deschide ușa cabinetului și ne anunță că va trebui să mai așteptăm, fiindcă va avea întâietate un fost profesor de la Universitatea de Medicină. Apare și profesorul, nimeni altul decât bunul meu amic D.G. Jenat, se oferă și el să… Scenă de comedie!
– Aflu că salariații din aviație au „spor de… aviație”. Atunci de ce n-au și poștașii spor de poștă, învățătorii, spor de învățământ și măturătorii, spor de măturat? De ce să încaseze magistrații ditamai sporul de solicitare neuropsihică, atâta vreme cât respectiva solicitare face parte din fișa postului și dintre riscurile meseriei pe care și-au ales-o, ba chiar și dintre argumentele ce susțin generozitatea retribuirii. Comparați schema de personal a oricărui Consiliu Județean din 1989 cu aceea de acum: atribuțiile s-au redus, numărul salariaților a crescut precum voinicul din poveste – ceea ce-i valabil pentru toate ministerele, agențiile (de ce o mai fi nevoie și de agenții, câtă vreme avem ministere?), regiile ș.a.m.d. Să nu-i dai dreptate lui Cioran, care spunea că, în România, singura originalitate este haosul?
– Aflu că pușcăriașilor din Brazilia li se reduce din pedeapsă dacă se apucă de citit. De citit, nu de scris! Cel mult 48 de zile pe an, câte 4 zile de fiecare carte. Așa mai merge!
– Umblând prin vechile caiete, dau peste o poveste teribil de hazoasă: înainte de 1989, un doctor de la spitalul X se căznea de ani în șir să obțină râvnita aprobare pentru o călătorie în Apus. Numai că șeful lui direct, profesorul Y, îi furniza mereu referințe proaste: „atenție, ăsta nu se mai întoarce”. Și chiar așa s-a întâmplat: după punerea în mișcare a unei respectabile încrengături de potente pile, tânărul doctor a reușit să ajungă în Italia, unde a și rămas definitiv. De acolo, lunar, îi trimitea respectuoase scrisori profesorului Y (știa că vor fi interceptate riguros de Securitate) cu texte de genul „Vă sunt adânc recunoscător, mult stimate domnule profesor, că mi-ați dat curajul necesar să rămân în străinătate. Datorită sfaturilor Dvs. părintești și adreselor pe care mi le-ați furnizat, am reușit repede să mă integrez…” Drept pentru care, cel care nu a mai primit vize a fost tocmai… profesorul.
– Pline televiziunile de „populare”! Dacă veșnicia s-a născut la sat, își dă duhul la tv! Fandoselile pseudo-folclorice din celălalt capăt al grilei de programe, în zona „Etno” și nu numai, îți iau ochii cu fastuoase costumații, chipurile populare, doldora de sclipici și broderii aiuristice. Pe fundal țopăie personaje incerte, cu zâmbete-stas comandate de regizorul de platou, iar textele cântecelor, „creații” naiv aduse din condei de înșiși dumnealor soliștii, n-au nimic din caratele creației populare autentice. Nu-s decât tele-construcții întemeiate pe fals: ceea ce se cântă acolo nu-i folclor, ceea ce se vede n-are strop de autenticitate etnografică!