Din carnet (XXI)

Am rămas fără unghii urmărind meciurile Simonei – le-am ros până la sânge! Astfel de tensiune nu m-a încercat niciodată, indiferent despre ce competiție era vorba! Dacă e să aleg între un meci al Naționalei de fotbal și unul al Simonei, acum, fără nici o ezitare, comut la tenis. Această fătucă de ispravă ne-a adus în zona marii performanțe din elita sporturilor „domnești”, unde am intrat vulcanic și decisiv, saltul de la rurala oină strămoșească (totuși, strămoașa baseball-ului ce a sedus Americile) petrecându-se exploziv, uimitor și, pentru restul lumii, neașteptat. Performanța lui Năstase, cândva la fel de singulară, deși obținută în alte vremuri și-n alte condiții, este, din păcate, tot mai umbrită de comportamentul grobian al generalului-minge; în vreme ce Simona oferă lecții de bună cuviință, eleganță și modestie, Ilie se dă-n stambă tot mai penibil, dărâmându-și singur statuia pe care, altfel, ar fi meritat-o. Dincolo de amintitele date care îndreptățesc simpatia generală ce-o înconjoară pe Simona ar mai fi, cred, un temei. De ani buni, sportul românesc dă-napoi ca racul pe arena internațională – doar parcursul Simonei este constant ascendent. Cinstit vorbind, este singura care mai aduce România în Edenul marii performanțe și-n atenția uimită a întregii lumi, toate celelate sporturi oferindu-ne, din când în când, doar satisfacții de rangul II. Am fost martor la odiseea meciului Halep-Kerber într-un salon al unui spital în care suferinzii abia ieșiseră din operația grea și complicată numită „protezare totală de șold”. Țintuiți imobili la pat, bolnavii nu se puteau abține să nu tresară la fazele încinse, fiecare punct fiind sărbătorit… cu gemete și oftaturi. Se poate geme și de bucurie! De Muguruza m-am temut mai mult decât de Kerber: face parte din familia piciorongatelor (Pliskova, Șarapova ș.a.) care parcă servesc din podul casei, mărunțica Simona trebuind să returneze din pivniță. Nici de astă dată n-a contat! Formidabil joc, bravo, Simona, te iubim!
*
Începe Campionatul Mondial, au înflorit teii, s-au scuturat macii, e vară de-a binelea. Cald, secetă, miresme, tentația evadării (Ralea spunea că, în acest anotimp, „o hartă tentează ca și o femeie frumoasă”!) Atenție, repede, ni se va scurge printre degete! Vă veți bejeni zece zile la mare sau, cine știe, o săptămână în Antalya ori în insulele Greciei, cu asta rămâneți! Hoțește, se apropie iarna, vin facturile, vin gerurile, cearta pe deszăpeziri, trenurile anulate și cătunele înecate în nămeți. În copilărie, nu știu de ce, iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la patru ani după război și trei după marea secetă, nici nu știam cum arată!), ne confecționam substitute din fag, legate de ghete cu sârmă. Bocancii scâlciați, răspingeliți și cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe ulițe ca soldații, nu prea puteau susține improvizația – da’ tot ne agățam de amărâtul autobuz Ițcani-Suceava și „ne trăgeam” chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă și-ncasam trânta de rigoare. Ciudat, dar dacă închid ochii, mai degrabă revăd iernile copilăriei decât verile, petrecute mai toată vremea în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). …Până când nu ne-am mai putut apropia de râu: în lunca Sucevei a apărut imensul lagăr pentru deținuții politici aduși să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea interzisă! Mult se vorbește despre sinistra pușcărie din inima orașului, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare. Pariez că firmele și societățile care și-au construit fosforescentele sedii în luncă habar n-au că, acolo, fiecare metru pătrat e stropit cu suferință și sânge…
*
Se apropie 15 iunie, ziua trecerii poetului național în neființă. În 1879, când rușii ne-au luat și ce mai rămăsese din Basarabia, adicătelea cele trei județe din sud, guvernau conservatorii și în opoziție se aflau liberalii. Urma, în compensație, să primim Dobrogea, ceea ce oferea României puțin sperata ieșire la mare. Cum răpirea județelor dunărene era, de acum, fapt împlinit, cât se poate de regretabil, dar fatalmente de neîmpiedicat, urma să ne înstăpânim în Dobrogea. Din publicistica lui Eminescu aflăm, cu surprindere, că liberalii… s-au opus vehement! Nu destul de vocali la cedarea din Basarabia (aici a răsunat mai ales vocea gazetarului Eminescu), cât la preluarea Dobrogei!! Incredibil, dar, nu-i așa, de aia există opoziție, să nege și să condamne inclusiv „in absurdo” orice act al guvernării, oricât de aiuristică ar fi contestarea! Prea puține învățăm din lecțiile istoriei!