Din carnet (XVI)

Printre inconvenientele internetului se numără anonimizarea unor texte și ne-datarea lor: nici autorul și nici anul apariției respectivului material de presă nu-s nicăieri menționate. Probabil, or fi existând anumite rațiuni de strategie (manipulată) a comunicării: una ar fi cât mai lunga păstrare a ideii de „prospețime” a textului cu pricina, alta, izvorâtă din iluzia că un articol „dat anonim”, dar sub sigla englezească a cutărui site, capătă mai multă greutate decât o contribuție semnată în bună regulă, fatalmente încadrabilă în rândul opiniilor personale, mai șubrede și mai contestabile. Ori, de ce nu, autorul însuși dorește să-și păstreze anonimatul…
Ești tentat, câteodată, să reproduci sau să comentezi postările demne de interes, dar n-ai cum menționa sursa și te pândește acuza de plagiat (apropo: procentajele de „rânduri ilicit însușite” stabilite prin programele antiplagiat de pe internet nu pot avea decât relevanță parțială, atâta vreme cât computerul analizează doar texte care „au atins” într-un fel sau altul internetul – ceea ce nu-i deloc cazul cu întreaga bibliotecă a lumii, unde-s tezaurizate milioane de cercetări păstrate în raft, marea majoritate ivite pe lume înainte de apariția internetului, ori pur și simplu rămase în afara ariei lui de interes; în consecință, cifra reală indicând plagierea este, probabil, mult mai mare decât, convenabil, se crede).
Un text tradus din spaniolă („No fuimos nosotros” – „N-am fost noi”) nu știu cine l-a scris; merită toată atenția, fiind o mărturie sinceră a generației căreia și eu îi aparțin, acuzată de „inadaptare la lumea modernă”. Pare o listă de justificări și dezvinovățiri, da-i mai mult decât atât: un adevărat manifest. Or avea „bătrânii” ceva dreptate? Iată ce zic: „Nu noi am fost cei care au eliminat melodia din muzică, vocea bună pentru a cânta, mândria pentru ținuta noastră exterioară, politețea în vorbire, romantismul în relațiile amoroase, compromisul în cuplu, responsabilitatea paternității, unitatea familiei, gustul pentru învățătură și cultură, sentimentul patriotismului. Nu suntem noi cei care au izgonit politețea din școli și orașe, bunul comportament intelectual, rafinamentul limbajului, gustul pentru literatura bună, solidaritatea interumană, respectul pentru femei și vârstnici, toleranța în relațiile personale și în interacțiunea cu ceilalți. Nu noi am introdus vulgaritatea și grosolănia, nici mândria de a-l fi scos pe Dumnezeu din viața noastră”… ș.a.m.d., lista-i lungă. Nu-s sigur că toate justificările-acuze fi-vor întemeiate până la capăt; cu siguranță știu doar că generațiile ce or să vină vor arăta cu degetul către acuzatorii de astăzi, reproșându-le același lucru: inadaptabilitatea la solicitările lumii moderne.
*
Oarecum în aceeași ordine de idei, și tot de pe internet, o scrisoare venită de la un român stabilit în Thailanda – de astă dată semnată (Brăduț Florescu, fost, în România, coordonator al strategiei de comunicare a Grupului Realitatea-Cațavencu). Spicuiesc: „Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare – familia (bătrânii), pământul și credința. România își batjocorește bătrânii cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și-n frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri (…). Dar cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste ea. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor (…). Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să se înscrie pentru viza de Canada”.
*
Nu numai la noi, ci și în alte țări funcționează o anume relaționare carte-pușcărie. În Brazilia se reduc patru zile din pedeapsă (maximum 48 pe an) de fiecare carte. Cu o singură diferență: carte CITITĂ după gratii, nu scrisă. Parcă așa mai merge…