Din carnet (XIII)

Citite cu atenție, declarațiile lui Igor Dodon, care-i la un pas de a ajunge președintele Republicii Moldova, sunt lămuritoare: „Vom asigura continuarea parteneriatului cu Uniunea Europeană, cu prietenii noștri din România și cu Federația Rusă.” Deci, nu cu România, ci „cu prietenii noștri din România” (cine știe, o fi având și pe la noi amici, că-i mare grădina lui Dumnezeu!), dar cu Federația Rusă, nu doar „cu prietenii” din Federația Rusă. Dacă mai adăugăm și concesivul „frați, dacă vreți” – adicătelea, nu-i credința mea, Igor Dodon, dar, dacă insistați, n-aveți decât să le spuneți românilor frați – devine limpede cât de antiromânesc va fi programul președintelui de la Chișinău!
*
Carte s-a făcut din totdeauna la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava. La vremea uceniciei mele, alte preocupări, tentații, alternative, evadări n-aveau cum să existe. Era singurul orizont, trăiam prin școală și pentru școală. Ținta elevului era să promoveze în anul următor și visul nu depășea achiziționarea unei biciclete (n-a fost să am parte…). Nu știu cum arată acum pe dinăuntru școala gimnazială românească, n-am predat decât câteva semestre și numai în învățământul superior. Am bănuiala că mobilurile n-au rămas aceleași și interesul pentru carte în sine suferă de prea multe și prea varii concurențe, atât loiale, cât și neloiale. Același liceu l-a absolvit și taică-meu; putea, la 92 de ani, să recite în latină și să conjuge în greacă. Știu și eu, acum, să recit din Pușkin, dar rusa am deprins-o în anii petrecuți, după revoluție, la Chișinău. Cu certitudine însă, m-am ales măcar cu o învățătură (mare!) după școlirea aspră de la Suceava: pentru a răzbi, fiecare trebuie să se străduiască, să insiste, să nu se lase!
*
Nu-i deloc frumos ca, într-un moment aniversar al Radioului, să strici festiva atmosferă cu observații acre. Dar, ce să-i faci? Circula, pe vremuri, gluma cu bâlbâitul care n-a reușit la concursul de crainici nefiind membru de partid. Azi, ar putea funcționa o motivare mai plauzibilă: „fiindcă nu știu vorbi românește” – tot ca banc, deoarece marea școală a rostirii corecte care este (adică, ar trebui să fie) radioul uită exact esențialul: regulile gramaticii. De la postul public național am aflat că salinele Ocnele Mari au avut „doisprezece mii de vizitatori”. Fătuca-reporter care a preluat ștafeta transmisiei a continuat la fel: „doisprezece mii”. Mă-ntreb cum ar fi sunat știrea dacă s-ar fi înregistrat numai 2.000 de vizitatori. „Doi mii”? – fiindcă-i evident pentru orice repetent că 12 este compus din doi-spre-zece, acordul corect fiind obligatoriu „douăsprezece mii”. La fel ca și-n enunțul „este ora doisprezece” pentru „ora douăsprezece”. Până și badea Gheorghe de la Pocreaca îți va spune, corect, că este ora douăsprezece – radiofoniștii noștri însă pocesc abitir limba, cu nonșalanța pe care ți-o dă incultura suverană. Aniversăm, nu-i momentul înțepăturilor, cer iertare, dar mi se taie răsuflarea când postul național (indiferent cine și cum îl subvenționează) continuă să pună în undă agramatisme. Cum este cazul idioțeniei „ca și”, nelipsită în vorbirea lui Cioloș, aberație despre care nici nu-mi mai vine să amintesc. Cine (mai) apără limba română?
*
Hălăduind vara asta prin Europa, am cercetat cu atenție, de câte ori mi s-a ivit prilejul, fețe, priviri, gesturi. Nicăieri încrâncenare panicată. Oamenii respectivi nu trăiesc în paradis, vor fi având problemele, necazurile și aspirațiile lor, mai mult sau mai puțin împlinite, dar nu lasă nici o clipă impresia că-i împiedică ceva să se bucure de oferta unei amiezi însorite, înspăimântați fiind de spectrul amenințător al zilei de mâine. Criză a fost și la ei, dar simți că nu-i pusă sub nici un semn al întrebării existența cetățeanului acolo, acum și totdeauna. Că răsucirea bezmetică a legilor și regulilor, dărâmarea scării de valori, confuzia modelelor, contestarea brutală a moștenirii înaintașilor și orice soi de manevră politicianistă ar avea cum să clintească vreodată înseși temeiurile vieții într-o Europă înțeleaptă, calmă și civilizată. În care, înainte de orice, dominant este sentimentul siguranței zilei de mâine. Priviți defilarea chipurilor pe străzile noastre: în afara exuberanței adolescenților care cred că tot ce zboară se mănâncă, doar expresii ale îngrijorării încordate. Până acum 7-8 ani, românii erau considerați de statisticile și sondajele continentului drept cei mai optimiști europeni. Un studiu întreprins de cercetători din Washington constată că, acum, românii au devenit… cei mai pesimiști! Am fost un popor vesel, încrezător în destinul nostru la Carpați și Dunăre. Nu mai suntem. În brambureala politicalelor românești, din care au dispărut total nuanțele (totu-i fie negru-ceaun, fie alb-angelic) nu mai știi ce să crezi – dar, mai ales, în ce să crezi!