Din carnet (5)

Cei din generația mea ne-am născut la ceas de amarnic război; când am deschis ochii și am început a înțelege lumea, eram cetățeni ai unei „republici populare”, încătărâmați în chingile regimului pe care nici noi, nici părinții noștri, nu l-au ales. Sigur că, într-o altă orânduire, bilanțul vieților noastre ar fi arătat altfel. Nu numaidecât mai fericit (doar cei mai mulți veneam de la țară, din familii modeste, și nu-s deloc sigur că, în România interbelică, am fi izbutit să ajungem într-o universitate), dar, probabil, cu reliefuri mai accentuate. Și-n bine, și-n rău. Privind înapoi cu înțelegere și deloc cu mânie, observăm că se aliniază, la eventuala citire a catalogului, destine evident împlinite, alături de evoluții modeste, până-n pragul ratării (dacă nu și dincolo). Nici unul nu va voi să recunoască: cei care au reușit consideră că se putea (și li se cuvenea) mai mult, modeștii și mediocrii continuă să creadă că-s străluciți, ratații învinuiesc soarta, guvernul, poziția aștrilor, încălzirea globală. Una peste alta, o generație care, oricum am lua-o, și-a făcut datoria. Trecută de multișor de vârsta pensiei, se autosugestionează cu încăpățânare că mai are ceva de spus. Nu prea mai are.
*
M-am săturat să tot aud că românii, calici din totdeauna, ar avea o capacitate creativă insignifiantă. Care-i legătura logică? Mai întâi, Noica sublinia că „o cultură minoră (…) nu înseamnă cu necesitate inferioritate calitativă”. Și tot filosoful de la Păltiniș, despre cultura noastră populară: „deși minoră, are realizări în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari”. Da, am fost și încă suntem săraci – asta să ne bareze accesul la creativitate? Ce are una cu alta? O judecată cât de cât echilibrată, logică și lipsită de stridențe subiective va trebui să recunoască acestui neam paternitatea unor valori fără de care, vorba lui Călinescu, „am fi altfel și mai săraci”. Nu numai noi, ci întreg patrimoniul european. Sigur că-s ridicole buricelile celor ce-s gata să jure că românii au inventat roata și se cuvine să privim cu rezerva cuvenită aserțiunile unui V. Gordon, John North & comp., potrivit cărora noi am fi strămoșii tuturor popoarelor latine, că arienii își au obârșia în spațiul carpato-danubian, că dacii un inventat plugul și căruța, ba chiar că și primul mesaj scris din istoria omenirii s-a scrijelat pe teritoriul actualei Românii. Nici protocronismul ca atitudine culturală, lansat prin ’74 de prof. Edgar Papu și receptat ca îndreptat împotriva sincronismului lovinescian, nu-i de acceptat decât cu parcimonie și, oricum, plivit de exagerările emulilor. Unele priorități culturale românești vor fi existat, dar până a susține că literatura noastră e-un soi de mamă a literaturilor Europei, ehei, cale lungă! Nu suntem nici geniile continentului, nici, cu siguranță, idioții lui – numai că trebuie să porți ochelari de cal pentru a ignora sumedenia de probe ale creativității românești din toate epocile. Unii continuă programatic să nu le vadă, ba chiar să le nege, mizând pe o accedere în „elita” cârcotaș-contestatară a celor ce strâmbă din nas la tot ce-i românesc. E dreptul lor – profund deranjantă rămâne doar vehemența cu care neagă altora dreptul de a gândi altfel…
*
Aburul a dat definitiv în primire… Generația mea a cunoscut enorma mașină cu un singur piston ce rotea alene zbaturile vapoarelor de pe Dunăre, în vreme ce fochiștii, negri până-n albul ochilor, încărcau scrâșnit lopețile cu cărbuni, spre a le deșerta ritmic în infernul roșu al focarului. Mai toate uzinele electrice erau acționate de mașini cu abur, ba chiar și unele utilaje care, dacă am fi avut inspirația și prevederea să le păstrăm, azi ar fi devenit neprețuite piese de muzeu. Îmi amintesc, din copilărie, bizara făptură a compresorului cu abur ce se căznea să netezească kilometrii așternuți cu piatră cubică între Ițcani și Suceava. Avea un coș subțirel și înalt, fără „ciupercă” para-scântei, în cutia de foc ardea motorină, și mai avea un fluier răgușit, de locomotivă, care băga în sperieți caii birjarilor, dar și cucoanele de sub coviltir. O astfel de apariție pufăitoare și clămpănitoare ar uimi peste poate bucovinenii veacului XXI; cu tot primitivismul ei, și-a făcut treaba, inclusiv cocoțată pe creasta rambleului către Șcheia al noii (pe atunci) căi ferate spre Humor. Cu siguranță, ciudata mașinărie s-a lichefiat în pântecele cine știe cărui furnal… Ca și locomotiva jucărie pusă să circule pe linia Decauville a balastierei de la Ițcani. Nu prea și-a făcut treaba fiindcă, din pricina improvizațiilor în alinierea șinelor așezate direct pe tăpșanul din lunca Sucevei, mereu deraia; era, însă, o adevărată bijuterie a miniaturisticii mașinilor cu aburi. Orice muzeu al tehnicii din lume s-ar mândri cu asemenea exponat. Unde-i? La fier vechi, la topit, amin…