Din carnet (2)

Cred că tinerii României de azi nu numai că n-au călătorit vreodată cu un tren remorcat de o mașină cu aburi, dar nici n-au văzut mândria tehnicii veacului XIX altfel decât încremenită pe cine știe ce linie îmburuienită a cutărui depou. Iar dacă nu joacă flăcările în cutia de foc, dacă n-auzi țăcănitul pompei de aer, dacă nu simți firișoarele de abur strecurate pe ici-colo și, mai ales, dacă n-auzi bătaia sacadată a aburului slobozit prin capul de emisie, n-ai cum avea urmă de sentiment pentru mormanul de fierărie ruginită. Mai ales dacă-ți lipsește legătura esențială: amintirile. Maeterlinck spune undeva că „Tot ce a fost odată și nu mai este azi îndeamnă la tristețe, mai ales ce a fost frumos și foarte fericit.” Pentru sus-semnatul, condeier de modă veche și fecior de ceferist, locomotiva de odinioară mi se pare de-a dreptul frumoasă și, oricum, mult mai… sinceră, cu întreg efortul la vedere, față de misterioasele cutii pe roți diesel sau electrice. Iar tristețea e alta: retragerea din scenă s-a făcut în nedreaptă tăcere, parcă apăsată de o rușine vinovată. În alte țări, încheierea capitolului tracțiunii cu aburi pe cutare secție a fost însoțită de ample festivități și cu ultime călătorii de adio…
*
Fiu, cum spuneam, de ceferist cu șapcă roșie și crescut printre locomotive și vagoane la Ițcani, am rămas cu o anume sensibilitate pentru tot ceea ce a fost odată și odată calea ferată. Și, mai ales, pentru seriozitatea, responsabilitatea și disciplina celei de a doua armate a țării – astăzi, tratată ca un rezervor oarecare de „resurse umane”, supus eternei amenințări cu reducerea de personal. Trenurile care au fost și nu mai sunt au făcut, totuși, parte din viața noastră, inclusiv cea afectivă. Totdeauna, înainte de a mă urca în tren, dădeam întâi bună ziua locomotivei. Și nu uit: cursa de persoane 5731, trasă de „căprița” 324.244, m-a adus la Iași, prin Dorohoi, după „liberarea” din armată. Locomotiva Pacific 231.076 (dată de mult la topit) a remorcat personalul cu care am venit la examenul de admitere de la facultate. Cu automotorul rapid Diesel (îl mai vedem în poze „de epocă”), construit de Malaxa în 1935, am ajuns la cea dintâi premieră a mea jucată într-un teatru bucureștean. Și am reținut astfel de amănunte cu detalii, inclusiv auditive: n-am cum uita fluierul răgușit al mocăniței de pe Valea Arieșului (linia îngustă s-a desființat de mult și, după valurile de retrocedări, terasamentul, cu șine cu tot, a ajuns fragmentat de gardurile grădinilor), nici șuierul pițigăiat al locomotivei-tender 375-441 (mereu în schimbare de voce!) la plecarea de la Putna… Astăzi, Putna are gară, dar nu mai are… tren!
*
Aflu că salariații din aviație au spor de… aviație! Păi, atunci de ce n-au și ceferiștii spor de cale ferată, poștașii spor de poștă, învățătorii spor de învățământ și măturătorii spor de măturat? De ce să încaseze magistrații ditamai sporul de solicitare neuropsihică, câtă vreme respectiva solicitare face parte tocmai din fișa postului și, deci, dintre riscurile meseriei pe care și-au ales-o? Nu-i mai cinstit să fie încadrat în salariul tarifar? Dar… comparați schema de personal a unui consiliu județean din 1988 cu aceea de acum: atribuțiile s-au redus, numărul salariaților aproape s-a dublat – ceea ce-i valabil pentru toate ministerele, agențiile, direcțiile, regiile ș.a.m.d. Să nu-i dai dreptate lui Cioran, care afirma că, în România, singura originalitate este haosul și eșecul?
*
Înainte de 1989, un doctor ieșean de la Spitalul CFR se căznea de ani în șir să obțină râvnita aprobare pentru o călătorie în Apus, dar șeful său direct, profesorul F., îi furniza constant referințe proaste: „dacă iese, ăsta nu se mai întoarce.” Și chiar așa a fost: după punerea în mișcare a unei respectabile încrengături de potente pile, tânărul doctor a reușit să ajungă în Italia, unde a și rămas. De acolo, lunar îi trimetea respectuoase scrisori profesorului F. (știa că vor fi riguros interceptate de Securitate) cu texte de genul „Vă sunt adânc recunoscător, mult stimate domnule profesor, pentru că mi-ați dat curajul necesar să rămân în străinătate. Datorită sfaturilor dumneavoastră și a adreselor pe care mi le-ați furnizat, am reușit repede să mă integrez…” Drept pentru care, cel care nu a mai primit vize a fost tocmai… profesorul F.!