Din carnet (1)

Vineri noaptea, încă o discuție animată și alarmată pe internet (organizată de o ONG alsaciană – cvregit.gmail.fr) în care s-a vorbit despre „satele românești distruse cu buldozerul”. Oare n-a venit vremea să isprăvim cu poveștile? Am mai spus-o și-o mai spun: în România, n-a fost distrus nici un sat… cu buldozerul – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul sistematizării rurale ceaușiste, dar asta-i cu totul altceva. Doar că fantezia, pusă cândva în circulație de presa străină cu prea puțin acces la informația directă, a fost copios preluată și-n media românească, și acum toată lumea „știe” că buldozerul a distrus sate, dar nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă a vreunui cătun astfel agresionat. N-a fost dărâmată nici o așezare nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce țin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu, ci pentru simplul motiv că ar fi încălcat flagrant legea sistematizării (nr. 59/1974), cât și o alta similară din 1985.
Cele două acte normative mai mult decât europene (în intenție) și complet utopice în realitățile de atunci prevedeau obligația ca, la părăsirea satului abandonat și la stabilirea în centrul de comună „agro-industrial”, strămutații să primească locuințe noi în perimetrul localității-mamă, musai în clădiri etajate – așa scria la lege, în intenția ocrotirii terenului agricol (care, azi, zace în bună parte nelucrat…). Numai că nu s-a construit nicăieri și niciodată vreun bloc cu astfel de destinație! În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că, „în satele mici și dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populației către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe școli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, rețea de apă și canalizare.” Evident, vorbe goale. Utopii ceaușiste. Dar care o mai fi situația astăzi? Ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care… mai erau? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradițiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereți!
*
Cei ce n-au trăit realitățile „epocii de aur” n-au cum pricepe în profunzime funcționarea mecanismelor nelibertății generalizate, obligativitatea semnalizării preventive la stânga pentru orice măruntă tentativă de cotitură cutezată spre dreapta, nici echilibristica precară a compromisului, câteodată salutar, adeseori condamnabil. Ar putea să le vină în ajutor mărturiile obiective ale veteranilor din campaniile „culturii socialiste” – și tocmai aici apar mai ades contrafacerile și împăunările cocoșești. Am senzația că unii au și început să le creadă, convingându-se pre ei înșiși, ca efect al eforturilor instinctului de autoapărare, chemat să afle disculpări și să solicite indulgențe în temeiul iluzoriilor vitejii de altădată. Chiar să vezi și să nu crezi!
Citesc sumedenie de amintiri, jurnale intime, interviuri: n-ar lipsi din vreunul barem sugestia, dacă nu chiar declarația explicită că, în răposata orânduire, „intimatul” a avut amare suferințe personale, dar și luări de poziție antisistem. Mai ales literații cad adesea în penibil, autozugrăvindu-se ca luptători de la pazușopt, uitând (sau neștiind) că una dintre cele patru vinovății descrise de Jaspers este culpa politică: „fiecare om este coresponsabil pentru modul în care este guvernat”. Alături de culpa criminală, culpa morală și culpa metafizică, cea politică rezidă în acceptarea de ansamblu, decelabilă și-n gesturile mărunte, care, prin repetare cotidiană, ajung să intre în rutina justificării „ordinul este ordin”. Cu câteva excepții de notorietate, n-am fost, din păcate, o țară de dizidenți. Fiecare, în forul său interior, va fi trăit o anume tensiune a revoltei, dar câți sunt cei ce au avut curajul ieșirii în agora? Dacă te iei după ce se publică acum, ai zice că șiroia curajul opiniei, că nu fitile, ci bombe ascundea fiece vers! Ca și în povestea cu buldozerul același îndemn: hai să fim serioși!