Din Bogdănești

Întrebare cu tâlc: este posibil ca un (fost) lider pesedist să scrie ditamai cartea admirativă despre un (fost) fruntaș țărănist? Ei bine, da: ce nu se poate, când totul se poate? Invers, rămâne de văzut… Fostul vicepreședinte al Senatului României și lider al Grupului parlamentar social-democrat, Ion I. Solcanu, consacră o cercetare de aproape 700 de pagini evocării lui Ion Hudiță, fost ministru țărănist, secretar general adjunct al partidului și unul dintre apropiații lui Maniu. Chiar dacă termenul „admirativ” nu-i întrutotul aplicabil cărții intitulate „Ion Hudiță – istoric, om politic și autor de Jurnal”, autorul izbutind să păstreze investigației echilibrul și obiectivitatea lucidă de la prima până la ultima filă, însăși abordarea subiectului presupune un subînțeles exercițiu de admirație. Deplin motivat: Ion Hudiță a fost un personaj puternic implicat în destinele politice ale României ante și postbelice.
În două rânduri ministru al Agriculturii, a refuzat de mai multe ori să preia președinția Cabinetului, în pofida insistențelor principalilor actori politici ai vremii, de la Gheorghiu-Dej, Bodnăraș, Ana Pauker, la Vâșinski, Litvinov și Nicolski. Acceptarea postului ar fi însemnat ruperea PNȚ și desprinderea de Maniu, țel cu stăruință urmărit și de comuniștii români, și de Moscova (apropo – undeva, Hudiță notează: la 23 august, el și Coposu „se aflau de la orele 9 dimineața la Palat și toată ziua, până seara, n-au văzut picior de comunist…”). Fără îndoială că unul dintre motivele care l-au determinat pe I. Solcanu să întreprindă laborioasa cercetare îl constituie faptul că Hudiță i-a fost consătean, amândoi universitarii ieșeni fiind originari din Bogdăneștii Fălticenilor. Sunt cele două personalități ale comunei care au avut acces la nebănuită altitudine în orizontul politic românesc – la care au trebuit, repede, să renunțe, primul terorizat de Securitate, al doilea, ca urmare (se bănuiește) a unor dezamăgiri și controverse cu clasa politică instalată după 1989. Greu de apreciat, în cel de al doilea caz, cât a pierdut zona politicului, dar e lesne de observat că istoriografia a avut cu certitudine de câștigat.
Adevărata „eliberare” i-a îngăduit lui I. Solcanu răgazul scrierii unor lucrări ce contrazic benefic dictonul „cărțile din cărți se fac”: istoricul ieșean a întreprins o amănunțită cercetare a arhivelor mai întâi pentru elaborarea unui original studiu dedicat învățământului românesc în cele trei județe din sudul Basarabiei (sec. XIX). L-am comentat la apariție chiar în această rubrică: iată-l, acum, distins cu Premiul Academiei Române. Noua carte, cea dedicată amintirii lui Hudiță, este construită meticulos și amănunțit tot în temeiul îndelungatei cercetări în spațiul arhivistic, de această dată fiind parcurse fonduri documentare ale CNSAS, Arhivelor Naționale, Bibliotecii Academiei Române, Arhivei SSI, stenogramelor Consiliului de Miniștri ș.a. Un aparat critic de-a dreptul fastuos contribuie la conturarea în dimensiuni cât mai exacte a unei personalități până acum prea puțin cunoscută, chiar dacă acad. Dan Berindei a publicat 18 volume ale Jurnalului lui Hudiță și tot 18 sunt dosarele de urmărire ale Securității comentate de un cercetător de la Memorialul Sighet – ar mai fi de adăugat lucrări ale Laviniei Betea, Toader Buculei ș.a., dar publicul larg abia acum are la dispoziție o amplă cercetare monografică asupra unui destin pilduitor pentru soarta intelectualității române ce a refuzat, după 1944, înregimentarea, încercând să păstreze cât de cât tradițiile democratice într-un univers dictatorial adus până-n pragul absurdului.
Hudiță a îndurat opt ani de pușcărie fără să fi fost condamnat vreodată (!) – și asta în pofida atitudinii sale moderate (a fost chiar suspectat de imputabile aplecări către zona stângă a politicii… de dreapta). N-a urmat exemplul lui Ralea, Sadoveanu, Călinescu, Iorgu Iordan Oțetea, drept pentru care a fost urmărit de Securitate până la sfârșitul vieții și a fost reîntemnițat la 83 de ani! Autorul cărții nu ocolește o întrebare dificilă: până la urmă, Hudiță a fost determinat sau nu să colaboreze cu Securitatea? S-au păstrat câteva informări mai degrabă benigne, în virtutea cărora, dezamăgite, organele de urmărire l-au suspectat de „lipsa sincerității”. De turnat, a fost turnat copios, printre cei care au furnizat note informative apare chiar numele lui Coposu. Parțial și pe bună dreptate, Solcanu îi absolvă: „cred că nu pot fi judecați decât de cei care au fost și ei întemnițați la rândul lor”.
Pe de altă parte, generalul Pleșiță, într-un document referitor la intențiile Securității, vorbește despre „acreditarea ideii că și Corneliu Coposu și Ion Hudiță colaborează cu organele de stat, realizându-se astfel izolarea lor față de anturajele PNȚ.” Dacă ideea trebuia insidios „acreditată”, înseamnă, evident, că n-avea temei real! Cartea oferă sumedenie de deslușiri, perioada fiind analizată cu insistentă și rară minuție, dar rămân în suspensie astfel de sferturi și jumătăți de întrebări atunci când se intră în zona alunecoasă și întunecată a manevrelor serviciilor secrete. Ar mai fi multe de spus despre o asemenea carte demnă de primul raft al istoriografia perioadei – voi încerca să revin.