Din Bogdănești (II)

Revin cu câteva comentarii pe marginea cărții consacrate de I. Solcanu fostului său consătean Ion Hudiță. Extrem de amănunțită și documentată, cercetarea istoricului ieșean trece în revistă ascendenții lui Hudiță, studiile până la, inclusiv, doctoratul la Sorbona, prestația universitară ca profesor și cercetător la Iași și București, activitatea politică (deputat țărănist, lupist și manist, în Parlamentul României), colaborarea cu Maniu, ministeriatul din 1944-1945, spre a ajunge la persecuțiile politice care l-au ținut în pușcărie fără a fi vreodată condamnat între 1947-1955, rearestarea din 1961, până la închiderea dosarului Securității de urmărire – abia în 1980, când Hudiță împlinea 83 de ani.
Primele capitole pot ține locul unei minimonografii a comunei Bogdănești, întocmită cu minuție și-n temeiul fișelor personale ale principalilor ascendenți pe linie paternă și maternă. În 1920, Hudiță obține o bursă pentru studii doctorale la Sorbona. O obține, dar… n-o primește. Abia peste un an poate pleca la Paris, unde, după susținerea doctoratului, ar fi putut rămâne, dar l-au oprit scrupule greu de întâlnit azi: nu acceptă propunerea de a i se atribui în capitala Franței o catedră de istorie a Europei Orientale fiindcă „eram profesor de liceu la Chișinău și folosisem șapte ani bursa statului român de o mie de franci lunar; ar fi fost o dezertare pur și simplu față de conștiința mea de român dacă nu m-aș fi întors în țară.” S-a întors și a fost tratat cât se poate de… românește, concursul dat pentru ocuparea unei catedre la Alma Mater ieșeană fiind în repetate rânduri contestat, totul transformându-se într-un episod de vendetta de-a dreptul jenant, în care rivalitățile universitare au împărțit corpul profesoral în tabere belicoase și resentimentare, generând dezordini studențești ce au afectat prestigiul celei mai vechi universități românești.
Rectorul Traian Bratu (cel căruia legionarii aveau să-i taie o ureche…), pe atunci președinte al Senatului României, s-a postat hotărâtor pe poziția anti-Hudiță (ajuns acum deputat). Ca efect, s-a produs suspendarea lui Hudiță din învățământul superior, apoi anularea suspendării, urmată de acționări în justiție – un întreg cortegiu de mizerii dovedind micimea lumii universitare atunci când o domină politicul. Și titularizarea la București i-a fost refuzată lui Hudiță, cu o motivație ce încălca flagrant autonomia universitară: „Sunt contra politicii dusă de el” – scria în rezoluția lui Antonescu. Interceptările telefonice (iată ce veche tradiție au la noi!) au stat la baza deciziei mareșalului, astfel părând, barem, să ia sfârșit cortegiul de persecuții. Cu atât mai mult cu cât, la încheierea războiului, după un periplu diplomatic în străinătate pentru susținerea intereselor României, Hudiță ajunge ministru al Agriculturii, cu rezultate notabile într-o perioadă extrem de grea. Interesant este că Hudiță a fost urmărit de Siguranță în vremea dictaturii lui Carol II și Antonescu, iar după consumarea momentului în care profesorul a refuzat funcția de prim-ministru (episod evocat în tableta precedentă), va intra în colimatorul Securității.
Opt ani va fi deținut, fără a fi judecat și condamnat, la Văcărești, București, Craiova, Sighet, cu o motivație ridicolă, dar revelatoare pentru abuzurile perioadei: „Deși din cercetări nu s-au stabilit fapte justițiabile în sarcina lui Hudiță Ioan, totuși, ținând cont de faptul că el a fost conducător PNȚ-ist și a cunoscut o serie de diplomați străini…” (…) „i se va stabili domiciliu obligatoriu.” Asta, după opt ani de pușcărie! Procurorii resping și ei ideea „de a fi desfășurat crima de activitate împotriva clasei muncitoare”, dar, oricum, prea târziu pentru a exista orice urmă de reparație a destinului stâlcit printr-un enorm abuz. Iar Hudiță avea să mai fie încarcerat încă o dată, în 1961-1962, cu motivația „comentează dușmănos evenimentele politice”. Punerea în libertate i-a fost condiționată de colaborarea cu Securitatea. Care mai degrabă n-a fost decât a fost…
Apropiindu-mă de limita spațiului gazetăresc, observ că am omis din discuție un capitol esențial, acela al menționării titlurilor reprezentative pentru opera științifică a istoricului Hudiță, temeiul adevărat al prețuirii ce i-au acordat-o contemporanii și, firește, autorul monografiei evocatoare. Lista cărților este, însă, prea lungă pentru a o găzdui aici. Voi face-o, eventual, la o a treia revenire. Ca om politic, Hudiță rămâne în fila istoriei datorită contribuției sale, într-un moment extrem de dificil, la apărarea democrației și libertăților individuale, pentru statura sa de luptător împotriva instalării regimului totalitar sovieto-comunist. A murit într-un trist anonimat, în 1982. În 1990, „Dreptatea” avea să-și amintească de Hudiță, un universitar moldovean „îndrăgostit de Adevăr și de Țară.”